Ocupaţiile secundare

în lumea rurală transilvaneană a ultimelor trei secole, culesul din natură, vânătoarea, pescuitul şi albinăritul aveau o pondere economică redusă, fiind practicate constant doar de un număr redus de persoane specializate, pentru restul populaţiei reprezentând modalităţi ocazionale de a-şi întregi veniturile obţinute prin cultivarea pământului şi creşterea animalelor.

Primul modul expoziţional conţine piese de inventar apicol interbelic: corn, lăcrută cu faguri şi pânză (1), utilizate pentru depistarea şi capturarea coloniilor sălbatice de albine, trunchi scorburos (2), ajustat ca adăpost pentru un stup, coşnita din nuiele (3), cu aceeaşi funcţie, cuţit pentru desprinderea fagurilor (4), presă pentru ceară (5), vas pentru miere (6). în conjunctura economiei naturale, ceara şi mierea erau preţioase, motiv pentru care, până la mijlocul secolului al XIX-lea, ţăranii dependenţi care deţineau stupi erau obligaţi să predea o cotă-parte feudalului local.

Modulul expoziţional II ilustrează culesul din natură şi cuprinde piepteni pentru cules afine (7), coşuri împletite (8) polifuncţionale (pentru cules alune, afine, zmeură, mure), coşuri confecţionate din scoarţă de cireş, folosite în acelaşi scop (9), cleşti pentru spart alune (10). Culesul plantelor medicinale, pentru uz familial, era general practicat, dar existau în Transilvania şi câteva sate specializate în această direcţie, care vindeau plantele uscate în târguri. Atât pentru consum propriu, cât şi pentru vânzare erau culese ciupercile şi anumite plante sălbatice comestibile (usturoiul sălbatic, podbalul, ştevia etc.).

Următoarele module expoziţionale de pe latura stângă a sălii conţin piese legate de practicarea de către ţărani a vânătorii pasive (cu capcane) şi active (cu arme albe si de foc). Interzicerea, în evul mediu, a vânării speciilor utile de catre ţăranii dependenţi a contribuit la dezvoltarea şi rafinarea tehnicilor de vânare pasivă. Ei capturau animalele în gropi, cu capcane diverse, cu laţuri, cu curse metalice, declanşate de un arc. Vânătoarea cu arme de foc constituia apanajul nobilimii, dar era practicată şi în zonele de ţărani liberi, cu atribuţii militare.

Modulul expoziţional III prezintă o capcană pentru jderi (11), improvizată în pădure între doi copaci, în care animalul, vânat încă din evul mediu pentru blana sa preţioasă, era momit şi strivit între două bucăţi de lemn, pentru a nu-i fi afectată blana. Piesa este însoţită de două vârzoabe (12), încălţate de vânători iarna, pentru a nu se cufunda în zăpadă.

Modulul expoziţional IV conţine recipiente pentru păstrarea prafului de puşcă, datând din secolele XVIII-XIX, executate din corn de cerb (13) sau din corn de vită (14). Bogat ornamentate, în ateliere specializate, deseori datate cu inscripţie, asemenea piese erau frecvente în special în zonele de ţărani liberi, cu atribuţii militare. în partea inferioară a modulului este expusă o cursă de fier, cu arc, pentru capturat urşi şi lupi (15), databilă la mijlocul sec. al XIX-lea.

Modulul expoziţional V conţine o cursă de fier (16), cu aceeaşi funcţie şi datare cu precedenta, şi două lănci executate de către un fierar sătesc (17), databile la mijlocul sec. al XIX-lea, utilizate la vânătoare (urs, mistreţ) şi la uciderea răpitorilor prinşi în gropi şi capcane.

Modulul expoziţional VI include inventarul individual al unui vânător de la mijlocul secolului al XIX-lea: puşcă (18), recipient pentru praf de puşcă (19), cornuri pentru haitaşi şi vânători (20), traista vânătoreasca (21). După desfiinţarea iobăgiei (anul 1848), restricţiile de ordin social privind vânătoarea şi folosirea armelor de foc au fost anulate, accesul la o asemenea armă depinzând doar de puterea economică a familiei ţărăneşti.

Modulul expoziţional VII cuprinde o scorbură-capcană (diob), în care jderul era capturat viu (22) şi o pereche de vârzobi pentru zăpadă (23), ambele piese fiind databile la sfârşitul secolului al XIX-lea. Pe latura dreaptă a sălii sunt expuse piese care ilustrează pescuitul tradiţional transilvănean, în râurile mari şi mici, în intervalul secolelor XVIII-XX. în perioada feudală, ţăranii dependenţi aveau permisiunea de a pescui în râuri, exceptând porţiunile bogate în peşte, rezervate feudalului local. Pe pâraie se practica răstocirea (devierea cursului şi golirea apei din porţiunile adânci), otrăvirea cu plante a apei, iar pe râurile mai mari - capturarea peştelui cu ostia, cu undiţe, cu unelte din plasă sau din nuiele împletite.

Modulul expoziţional VIII include două coşuri, împletite din nuiele (24), pentru păstrat peştii, după capturare. Uneltele din nuiele şi plasă erau confecţionate în fiecare sat, de către ţarani specializaţi sau chiar de către utilizatori.

Modulul IX cuprinde ostii de diferite tipuri, utilizate pentru capturarea peştilor mari, prin înţepare (25), undiţe (26), cârlige de diferite tipuri şi mărimi (27), suveici pentru împletirea plaselor de pescuit (28), coşuri pentru păstrarea peştelui mărunt (29), lopata pentru scosul apei din luntre (30), plute pentru plasa de pescuit (31).

Modulul expoziţional X prezintă o luntre monoxilă, cu lopeţi (vâsle), utilizată pe râul Someş în secolul al XVIII-lea (32), o plasă specifică râurilor mari (33), manevrată cu ajutorul luntrei, o vârsă (34) şi un coş orb (35), în care peştii erau capturaţi prin momire.