Portul popular

Existenţa seculară a unor anumite conjuncturi social-economice şi culturale zonale a creat în Transilvania, treptat, zone etnografice cu personalitate distinctă, ale căror mărci identitare au fost evidenţiate prin aspectul aparte al costumului popular local. în ciuda structurii de bază unitare, costumele zonale aparţinând aceleiaşi etnii conţineau trăsături particulare, care le diferenţiau exact în măsura în care puteau deveni suport identitar pentru comunităţi care îşi cultivau personalitatea distinctă.

în cazul unor etnii diferite, care au coexistat timp de secole într-un teritoriu anume, tendintţ de a se defini prin diferenţiere a fost mai puternică şi s-a manifestat prin sublinierea elementelor specifice din structura costumului, cărora li se atribuia o energie identitară deosebită. Evoluând în timp, cu păstrarea unei structuri de bază, costumul popular tradiţional a supravieţuit în Transilvania până în epoca industrializării rapide (1960-1965).

Modulul I conţine costume care ilustrează procesul identitar descris mai sus, la nivelul sfârşitului de secol XIX. Costumele perechii din Ţara Făgăraşului (1) şi cele ale perechii din Mărginimea Sibiului (2) au elemente comune, dar şi diferenţe notabile, deşi aparţin unor zone învecinate şi aceleiaşi etnii române. Daca portul bărbătesc este apropiat structural (pieptarul înfundat se purta şi în Mărginime), portul femeiesc era puternic diferenţiat: făgăraşanca purta peste poale pastura, care o învaluia aproape complet, avea o cămaşă bogat ornamentată, de tip muntenesc, şi polmeşenic pe cap, pe când mărgineanca purta în faţă catrinta îngustă, avea cămaşă discret brodată, de tip transilvănean, iar pe cap o caiţă, cu structură diferită. Apartenenţa la Muntenia a Ţării Făgăraşului, în prima parte a evului mediu, explică aceste diferenţe, cu rădăcini istorice vechi.

Diferenţele între costumul femeiesc secuiesc (3) şi costumele femeieşti româneşti alăturate sunt mult mai pregnante: în timp ce costumele româneşti au fost confecţionate integral în gospodărie şi au fost croite drept, fărăa pierderi de material, costumul secuiesc conţine şi materiale cumpărate, iar unele piese sunt ajustate pe corp, prin folosirea tiparului. Influenţele costumului citadin, inexistente în costumele româneşti, creează în acest caz diferenţa identitară dorită. Accesul la materiale şi piese de port cu statut social superior a fost înlesnit în cazul secuilor de trecutul lor istoric de mici nobili şi ţărani liberi cu obligaţii militare.

Modulul II oferă un nou exemplu de identitate zonală exprimată prin port. Deşi Oaşul şi Maramureşul sunt zone învecinate şi compact româneşti, perechea din Oaş (4) poartă -la sfârşitul secolului al XIX-lea- un costum mai apropiat de cel al românilor din Crişana decât de cel al maramureşenilor vecini (5), din aceeaşi perioadă. Diferenţa este frapantă în special la costumul femeiesc, rochia albă şi sorţul de pânză, purtate în Oaş, aparţinând unui ansamblu structural deosebit de cel ce include doua zadii-catrinte, caracteristic atât Maramureşului cât şi zonelor româneşti din întregul Ardeal istoric. Piesă românească arhaică, de munte, guba miţoasă purtată de maramureşean se regăseşte însă şi în portul din Oaş, poate ca rest al unui fond arhaic comun.

Modulul III prezintă un caz interesant de permeabilitate la nivelul funcţiei identitare a costumului ţărănesc. Cele doua costume femeieşti apartin unor femei din comunităţi etnice diferite (români 6 şi saşi-7), dar învecinate geografic. Deşi comunitatea săsească din zona Bistriţei deţinea încă din momentul colonizării (sec.XIII) un status social-economic privilegiat, în costumul femeiesc săsesc de la sfârşitul secolului al XIX-lea au fost adoptate două piese specific româneşti: zadia-catrinţă (ornamentată diferit) şi pieptarul înfundat (evazat pe talie într-un mod specific). Nu este exclus ca tocmai statutul mai vechi de ţărani liberi privilegiaţi al românilor năsăudeni să fi facut dezirabil pentru saşi un asemenea contact cultural, chiar pe palierul identitar, extrem de sensibil.

Modulul IV include costume din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, apartinând unei perechi din zona românească a Arieşului (8) şi unei perechi din zona maghiară a Calatei (9). Diferenţele apar la nivelul materialelor (obţinute integral în gospodarie, la români, procurate din circuitul comercial, în parte, la maghiari), al croiului (drept la români, ajustat pe talie la unele piese femeieşti maghiare), al tehnicilor de decorare (ornamente ţesute şi brodate, la români, decor aplicat şi pliseuri, alături de broderii, la maghiari), al cromaticii (vie, contrastantă, la costumul femeiesc maghiar, ponderată de alb la cel românesc).

Există diferenţe structurale majore între costumele bărbăteşti, cel maghiar având cămaşa scurta, largă şi izmene largi, de stepă, cel românesc având cămaşa lungă şi pantaloni strâmti, de munte. Zadia-catrintă constituie marca identitară a costumului femeiesc românesc, iar fusta plisată şi prinsă în brâu (muszuly) -marca identitară a costumului femeiesc maghiar din zona Calaţei. Sumanul bărbătesc maghiar (szur ), preluat din Ungaria doar de maghiarii din zona Calatei, prin intermediul croitorilor din Oradea şi Cluj, avea aici o funcţie identitară şi ceremonială accentuată.

Modulul V conţine costume româneşti din vestul şi sudul Transilvaniei, databile la sfârsitul secolului al XIX-lea. Costumele purtate de cele două perechi provin din zona Beiuş (10) şi Ineu (11), fiind înrudite structural mai degrabă cu costumele din Oaş decât cu cele din Transilvania interioară. Izmenele largi şi cămăşile scurte ale bărbaţilor, rochiile şi şorturile din pânză albă ale femeilor (care au înlocuit, la începutul secolului al XX-lea, zadia de lână purtată încă în Beiuş), chiar croiul anumitor cămăşi din zonă conturează o arie vestică de costum românesc, în contact cu elemente ale costumului ţărănesc din Europa Centrală.

în sfârşit, prezenţa costumului femeiesc din zona Cărbunari (12) alături de cel din zona Pădurenilor (13) evidenţiază marea diversitate a variantelor zonale de port. în timp ce costumul din Cărbunari, cu catrinţă, brâu şi cămaşă cu mâneca dreaptă se înrudeşte evident cu costumul din Oltenia învecinată, costumul de Pădureni se deosebeşte de cel din alte zone transilvanene prin catrinţele negre inegale, prin prezenţa baltului (brâului) , prin broderia amplă şi compactă de pe mânecile cămăşii, prin forma cepşei şi a cârpei lungi.

Modulul VI include acoperitori de cap şi podoabe femeieşti româneşti pentru gât şi brâu, databile la începutul secolului al XX-lea: cepşe bănăţene de diferite tipuri (14), laţitare din mărgele, pentru gât (15) şi beţe pentru brâu (16), din aceeaşi zona, zgardă de mărgele din Bihor (17), o murună (18), purtată pe cap de fetele mari din zona Meseş, o vălitoare pentru cap din zona Târnavelor(19), zgărzi de mărgele din Bihor şi Oaş (20).

Modulul VII prezintă acoperitori de cap femeieşti săseşti, databile la sfârşitul secolului al XX-lea: o parta (21) din Sura Mica, Sibiu, două cepşe din sudul Transilvaniei (22-Tohanul Vechi şi 23-Cristian) şi una din nordul ei (24-Livezile, Bistriţa), două paftale (25-26)şi o cingătoare (27) din Sibiu.

Modulul VIII conţine cepşe româneşti din zona Hunedoarei (28, 29, 30, 31) şi din Banat (32), mărgele din Bihor (33,34, 35) şi din Jina (36-37), un brâu-lătitar (38) din Hunedoara, o salbă din Timis (39), doua lăţitare din Padureni (40-41) şi un brâu cu mărgele din Hunedoara (42).

Modulul IX include acoperitori de cap maghiare, de la sfârşitul secolului al XIX-lea: parta pentru fete din zona Calatei (43), ceapşa pentru copii din Rimetea (44), parta pentru fete din Rimetea (45), cepşe din Odorhei (46) şi Calata (47), năframă din Rimetea (48).

Modulul X expune două ştergare-marame românesti, de borangic, din satul Moeciu de Jos, zona Bran (49-50), databile la sfârşitul sec. XIX