Furca de tors din Ezeriș

Unealtă auxiliară folosită la tors, furca a fost nelipsită din gospodăriile femeilor din trecut.

Cu o mare varietate de forme, în funcție de arii culturale, grupuri etnice sau zone geografice, furcile de tors au ajuns să capete și funcții sociale, mai ales în rândul tinerilor, fiind dăruite drept cadou de către flăcăi fetelor.

Reprezentând și un semn de logodire a tinerelor, furcile erau prezentate pe stradă sau la șezători. Acest tip de furci de tors se disting printr-o execuție mult mai elaborată și îngrijită.

De-a lungul timpului, furcile de tors au dobândit forme și dimensiuni diferite și datorită strânsei legături cu anotimpul în care avea loc torsul, adică, dacă această activitate putea fi practicată și afară, în aer liber sau doar în interior (în anotimpul rece), dar și datorită legăturii cu modul de viață și statutul social al fetei care o folosea.

Furca din imaginea acestui articol, face parte din categoria furcilor scurte, care au, de regulă, o lungime între 80 și 140 cm. 

Interesant este că aceste furci fixate pe una din părțile corpului, sub braț și cu capătul de jos în brâu, pot fi folosite stând în picioare sau chiar în mers.

Furca de tors pe care am ales să vi-o prezentăm face parte din patrimoniul Muzeului Etnografic al Transilvaniei și are o lungime de 119 cm. Este cioplită dintr-o singură bucată de lemn de esență tare și are o formă piramidală la mijloc. Decorul piesei este compus din motive geometrice incizate. Șnurul tricolor (roșu, galben și albastru) este împletit din lână colorată vegetal și are o lungime de 179 cm.

Aceasta a fost achiziționată din comuna Ezeriș, jud. Caraș-Severin, de către Romulus Vuia și a  intrat în colecția muzeului în anul 1923.