Gospodăria din MĂRIŞEL – Parcul Etnografic “Romulus Vuia”. Amintiri din copilărie

Gospodăria din Mărișel, județul Cluj a fost construită la începutul sec XX, se află în patrimoniul Muzeului Etnografic al Transilvaniei și este situată în Parcul Etnografic Național “Romulus Vuia” din Cluj-Napoca. Provine dintr-o zonă a Munţilor Apuseni, în care creşterea animalelor şi prelucrarea lemnului erau ocupaţii de bază, iar cultivarea plantelor juca un rol subordonat. Aşezările fiind dispersate, curţile erau ample, rareori îngrădite, gardurile, când apăreau, fiind construite din rude orizontale, caracteristice gospodăriilor distanţate.

Unii săteni din zonă îşi completau veniturile cu ajutorul diverselor instalaţii, gospodăria din Mărișel, fosta casă a familiei Crișan, are o moară pentru cereale (alături de încăperea de locuit), o piuă pentru zdrobirea seminţelor de in şi cânepă (din care se obţinea uleiul comestibil la munte), o presă pentru ulei şi o vâltoare pentru ţesăturile de lână.

Şura vastă, cu două poieţi, cu acoperiş înalt, pentru depozitarea fânului, demonstrează atât importanţa deosebită a creşterii animalelor în zonă, cât şi cultivarea, într-o oarecare măsură, a păioaselor (grâu de primăvară, secară), depozitate şi treierate iarna, cu îmblăciul, în şură.

În şopronul de lângă coteţul de porci este prezentată o batoză manuală. Era pusă în mişcare de patru oameni ce acţionau simultan, învârtind cele două roţi laterale. Folosită şi după al doilea război mondial, ea reprezenta o sursă suplimentară de venit pentru proprietar.

Toate construcţiile sunt realizate din bârne de molid, cioplite, iar acoperişurile înalte au învelitori din şindrilă, obişnuite în zonele montane, unde exista lemn la discreţie, iar paiele, preţioase erau folosite mai degrabă ca furaj decât pentru acoperire.

Gospodăria din Mărișel a fost instalată în Parcul Etnografic Național Romulus Vuia din Cluj-Napoca, în 1975. Patru dintre membrii familiei Crișan, oameni înstăriți din comuna Mărișel, cu ajutorul unor meșteri, au demontat casa construită de bunicul patern și au ridicat-o din nou, în Cluj, într-un loc special dedicat ei, în Parcul Etnografic din Hoia.

La 50 de ani după acel moment, cinci din frații Crișan, care s-au născut și copilărit în Gospodăria de la Mărișel, s-au întâlnit la o poveste, pe prispa casei părintești. A fost cu multe aduceri aminte din vremuri de demult, cu lacrimi de bucurie și nostalgie, dar și cu multă voie bună și recunoștință, așa cum frații buni știu să fie împreună.

Ioan Crișan, Traian Bogdan, Maria Ghiurca, Victoria Colta și Părintele Vasile de la Dumbrava au avut aceeași mamă. Prin anii ’50-’60, mai ales printre rudele apropiate, din același sat și din părinți cu mulți prunci, copiii se dădeau “de suflet”, adică erau crescuți în familii care nu aveau urmași, dar aveau avere.

Așa a fost și în familia Crișan din Mărișel, județul Cluj. Fetele și Traian, Trăienuț, cum îi spun frații, au crescut în alte case. Trăienuț era cel mai mic, când a fost dat “de suflet”. Însă, toți își amintesc de copilărie, pentru că locuiau aproape unul de altul, la distanță de câte o curte. De multe ori se strigau, peste gard, dintr-o ogradă în cealaltă. Drag le-a fost acasă, în satul natal.

Ioan Crișan e cel mai mare. S-a născut în 1950. Își amintește despre toți și cum mama i-a născut pe fiecare.

Mama trudea mult și făcea toate muncile din ogradă. Nu se plângea, iar lor nu le-a lipsit nimic, niciodată. A fost o mamă bună și i-a legănat pe fiecare, iar noaptea, dormea pe apucate. Dacă nu o trezea pruncul, „o chema” clopotul de la moara lipită de casă, că era nevoie să mai toarne pentru măcinare.

Au fost nouă. Atâția a născut mama, tot la doi ani, unul de celălalt. O parte s-au dus la Domnul, iar cei rămași au trăit și trăiesc în pace bună unii cu alții.

Viața la munte nu a fost ușoară. Locuiau toți într-o singură cameră și au crescut uniți și cu multă iubire.

Iernile aduceau zăpadă mare, până la poalele mamei, își amintește Maria Ghiurca, iar drumul pe jos, până la școală era greu prin nămeții mari. Hainele rămâneau de la un frate la altul și erau cârpite, când le venea rândul. Copiii erau spălați cu apa rece din râu, iar mâinile amorțeau de frig, atunci când frecau îmbrăcămintea, așternuturile și scutecele. Victoria Colta a trudit cel mai mult, în ograda părinților care au crescut-o, dar frații i-au fost aproape și au ajutat-o când au văzut că-i prea mică să poată duce multe griji.

Părintele Vasile de la Mănăstirea Dumbrava e ‘ăl mai mic dintre frați și a stat lângă mama, după ce au plecat cei mari la casele lor. Îi plăcea mult să culeagă flori de pe câmp. Bunul Dumnezeu pesemne că a avut plan mare cu el, că nu l-a lăsat să piară atunci, la 3 ani, când l-a luat viitura și l-au găsit ai lui după ce a rămas agățat într-un gard cu sârmă ghimpată.