De milenii, cerealele (grâul, secara, ovăzul, orzul, porumbul, meiul etc.) au constituit alimentul de baza al omenirii, grâul fiind una dintre cele mai vechi plante cultivate.
Secerișul era un moment de bucurie pentru întreaga comunitate care considera sacre grâul și produsele obținute din acesta (pâinea, colacul, prescura, paștile etc.). Grâul și pâinea, simboluri ale vieții în mentalul tradițional, erau prezente la toate sărbătorile și evenimentele din viața omului, de la naștere până la moarte. În comunitățile tradiționale, munca desfășurată în jurul obținerii pâinii, începând de la cultivarea pământului și până la consumul acesteia, era însoțită de o serie de credințe, reguli, norme, interdicții și practici ritualice ce aveau drept scop stabilirea unor raporturi favorabile între om și rod, asigurându-se astfel regenerarea periodică a culturilor. Conform acestor credințe arhaice, în holdă sălășluiește spiritul grâului care trebuia protejat pentru a asigura rod viitoarei recolte. „Pentru a ocroti spiritul grâului, refugiat în ultimele spice, se pare că, în forma cea mai veche, atât la noi, cât și la alte popoare, acestea se lăsau pe holdă nesecerate, cu credința că, astfel, se transmite puterea de rod la noua recoltă. Într-o fază următoare, au fost tăiate și aduse acasă sub formă de mănunchi sau snop, iar apoi, în ultima fază, sub forma unui obiect ritual (cunună, cruce, peană, buzdugan) pentru a fi apărate de distrugere și, probabil, pentru a se putea împărtăși din puterea lor și gospodăria (...).”( Nicolae Bot în „Prefață” la antologia Cântecele cununii, Buc., 1989).
În majoritatea zonelor, seceratul era o activitate individuală, practicată de membrii unei familii, de regulă de către femei. Cei care dețineau suprafețe mai întinse de pământ semănat cu cereale făceau clacă la secerat. Recoltatul spicelor se făcea manual, cu secera, iar din secolul al XX-lea și cu coasa. Secerișul individual, cu secera, efectuat de către două femei, a fost surprins de către Romuls Vuia, într-o localitate din nord-vestul județului Hunedoara. Femeile îmbrăcate în port popular specific Țării Hațegului au părul împletit în „sucituri” - codițe subțiri, coborâte pe sub urechi și strânse în creștet într-un coc mic („ciși”), care se leagă de conci (un suport pentru păr), de formă lunguiață, cu două coarne la capete. Pe coarne este prinsă „ceapsa” (un fel de tichie) confecționată din pânză țesută în casă, din bumbac, de formă trapezoidală, având la bază o bandă ornamentală realizată din cusături cu motive geometrice. Cele două coarne sunt separate de o bandă mai îngustă, dispusă perpendicular pe prima bandă. La muncă, ceapsa și poalele se purtau neacoperite. Cămașa purtată de femei („inia”) este confecționată din fibre vegetale (in, cânepă sau bumbac), având o croială specifică zonei, cu mâneci largi ce pornesc din guler și terminate cu fodori, iar clinul lateral se contină de pe mânecă pe trupul cămășii. Ornamentica geometrică a cămășii este dispusă pe piept, de-a lungul mânecii, la încrețitura și extremitatea fodorului. La mijloc femeile sunt încinse cu un brâu lat țesut în „bețe” (ca o plasă), peste care sunt puse „brăcirile”, țesute în vârste, în două ițe. În picioare sunt încălțate cu „călțuni” (un fel de ciorapi confecționați din pănură) și opinci, legate strâns pe gleznă cu curele late. Clișeul, înregistrat cu titlul „Seceriș”, cu numărul de inventar 347, este realizat în tehnica gelatino-bromurii de argint pe suport de sticlă, având dimensiunile de 9 cm x 12 cm.
