În cazul achizițiilor de la colecționari sau comercianți lipsesc adesea informațiile primare privind artefactul, iar atribuirea locală/zonală a pieselor presupune o cercetare temeinică. Este cazul și celor 300 de piese ceramice cumpărate de muzeu în anul 1923 de la colecționarul sibian Samuel Leitner. Dintre acestea se distinge un vas monumental (nr. inv. 560), cu un volum de 15-20 l. Dimensiunile (diametru bază: 21 cm; diametru gură: 18 cm; înălțime: 48 cm) și decorul bogat al vasului sugerează o funcție comunitară.
Cana mare cu corp sferic, cu două toarte laterale, cu gura rotundă, buza ușor răsfrântă este acoperită cu angobă albă și smălțuită cu smalț verde, atât în interior, cât și în exterior. Decorul aplicat (funii și butoane ștanțate pe toartă; brâu, butoane ștanțate și motiv antropomorf pe o parte a vasului) și cel sgrafitat (scenă de vânătoare – pe o parte, motiv heraldic compus din medalion central cu o coroană pe partea superioară, flancat de doi lei, cu simbolurile breslei și datarea 1809 în interior) se regăsește pe partea superioară a vasului. Inscripția „A: KADAR : ISTVÁN : L: DIDRIK: ISTVÁN / TS Dambaijosefe eSZt aKanat // EZ A KANA A V: B: FAZAKAS: TARSASAGE” este amplasată în jurul circumferinței maxime a cănii. Elementele sgrafitate sunt scoase în evidență prin colorarea lor cu negru.
Pe baza elementelor de decor (oală, roată de olari) și inscripție se poate afirma că vasul i-a aparținut unei bresle de olari, pe vremea starostelui Kádár István, al meșterului supraveghetor Didrik István și a fost realizat în anul 1809 de Dambai József. Analizând caracteristicile stilistice ale vasului (forma și proporțiile vasului, culoarea și calitatea smalțului, motivele adâncite în peretele vasului și vopsite în negru) și confruntându-le, împreună cu numele ce apar pe vas, cu cele ale unor piese asemănătoare din diferite colecții muzeale și particulare, putem afirma că vasul i-a aparținut breslei olarilor din Ocna Sibiului. Conform cercetărilor lui Iulius Bielz și Cornel Irimie, cel mai vechi Regulament de organizare cunoscut al acestei bresle datează din 1768, iar meșteșugul se practica în comunitate până la sfârșitul anilor 1930.