Parte importantă a alimentației, fructele au fost socotite o sursă de hrană în toate anotimpurile, fiind o alternativă consistentă în perioadele de post, fie că erau consumate proaspete, fie că erau păstrate în pivniță sau că erau transformate în magiun (numit pe alocuri lictar sau silvoiță). O parte din fructe se uscau pentru a fi consumate pe durata lungilor ierni. Aceste fructe uscate, erau parte din alimentația zilnică mai ales pe perioada postului când se fierbeau iar zeama se consuma împreună cu mămăliga, pâinea sau mălaiul. Pentru a putea usca fructele, de regulă vara sau toamna- în special merele, perele și prunele- era utilizată o leasă (care putea fi rotundă, ovală sau pătrată) realizată prin împletirea nuielelor între două scânduri.

Fiind ușor de manevrat, leasa se puteau plasa ziua în zonele însorite și muta seara la adăpost de rouă. Pentru cantitățile mai mari de fructe se foloseau cuptoarele speciale de uscare a fructelor făcându-se apel, și în această variantă de uscare, la leasă. Imaginea alăturată prezintă o variantă de leasă. Artefactul a intrat în colecție în 1959, provine din Bicălatu, jud. Cluj și poate fi văzută în expoziția permanentă a muzeului nostru.