- Prelucrarea lutului
- Prelucrarea lemnului
- Fierăritul
- Prelucrarea pieilor şi blănii
- Industria casnică textilă
Produsele meşteşugăreşti utilizate în satele transilvănene tradiţionale proveneau fie din mediul meşteşugarilor săteşti, fie din mediul breslelor orăşeneşti. în timp ce meşteşugarii săteşti au fost constrânşi de bresle, prin reglementări juridice, să se limiteze la folosirea materialelor locale şi a tehnicilor tradiţionale, arhaice, meşteşugarii breslaşi transilvăneni au cultivat un contact permanent, pe parcursul întregului ev mediu, cu mediul profesional al omologilor din Europa Centrală, beneficiind de toate inovaţiile tehnice ale perioadei.
Deoarece breslele nu au reuşit să obţină monopolul absolut al activităţilor de profil, cele două categorii de meşteri şi-au împărţit, în mod tacit, piaţa rurală, meşteşugarii săteşti furnizând ţăranilor cea mai mare parte a produselor de uz cotidian, mai ieftine, în timp ce breslaşii s-au impus în sectorul uneltelor din fier şi în cel al pieselor cu prestigiu social, domenii în care calitatea superioară trecea pe primul plan, în ciuda preţului ridicat.
Practicarea meşteşugului în paralel cu activităţile agricole obişnuite, ca mijloc de întregire a veniturilor familiale, şi specializarea unor sate întregi în anumite meşteşuguri (prelucrarea lutului, lemnului, fierului, blănii, etc.) constituie fenomene caracteristice pentru mediul meşterilor săteşti transilvăneni.
Prelucrarea lutului
Ceramica utilizată în satele transilvănene provenea din două surse: din mediul olarilor gru-paţi în sate specializate, care vindeau la târguri în special ceramică uzua–lă, nesmălţuită, şi din mediul olarilor breslaşi, care furnizau ceramică preponderent smălţuită, decorativă dar şi uzuală. Preferinţa acordată anu-mitor forme, tehnici, motive şi culori a gene-rat, în timp, stiluri ca-racteristice anumitor centre de olari, breslaşe sau săteşti, personali-tatea lor distinctă supra-vieţuind momentului desfiinţării breslelor.
Primul modul expoziţional cuprinde ceramică uzuală nesmălţuită şi parţial smălţuită, datând din primul sfert al secolului al XX-lea. Raftul inferior al vitrinei conţine ceramică roşie simplă, nesmălţuită, de tradiţie romană, caracteristică centrelor româneşti Leheceni (1), Leleşti (2), Biniş (3) şi ceramică roşie, nesmălţuită, lustruită cu piatra, conform unei tehnici arhaice, caracteristice centrului românesc Săcel (4).Lustruirea lutului din vas, înainte de ardere, închidea porii, micşora permeabilitatea pereţilor şi amplifica efectul decorativ.
Tehnica decorării ceramicii nesmălţuite prin angobare este ilustrată de o piesă dintr-un centru de olari mixt, maghiaro-român: Vadu-Crişului (5). Pe raftul din mijloc este expusă ceramică neagră, nesmălţuită, lustruită cu piatra, de tradiţie tehnică preistorică, provenind din centrul românesc Josenii Bârgăului (6). Culoarea acestei ceramici era obţinută prin utilizarea unei tehnici deosebite de ardere a vaselor, care consta în închiderea gurilor cuptorului în ultima fază a procesului, desfăşurată în absenţa oxigenului. Raftul superior grupează o ceramică uzuală din centrele Baia-Mare, Baia-Sprie (7), Târnăviţa (8), Obârşa (9), Josenii Bârgăului (10), care combină avantajele ceramicii nesmălţuite (favorizarea evaporării, preţ scăzut) cu cele ale ceramicii smălţuite: durabilitate mai mare, impermeabilitate, plus estetic.
Al doilea modul conţine ceramică smălţuită prove-nind din centre de olari breslaşi. Pe raftul superior şi pe cel mijlociu este grupată ceramică sgrafitată, de in-fluenţă bizantină, care res-pectă, în cazul centrelor Valea Izei (11) şi Baia Mare (12), atât gama cromatică caracteristică, constând în galben şi verde pe fond alb, cât şi structura mai aerată a decorului. Deşi a păstrat şi el decorul sgrafitat, centrul Vama (13) a adoptat o gamă cromatică în care roşul joacă un rol de prim ordin. Alături de ceramica de Vama este expusă cerami-că smălţuită din centrul Târgu-Lăpuş (14).în sfârşit, raftul inferior conţine ceramică smălţuită uzuală din toată Transilvania (15), ilustrată prin piese cu funcţii diferite: strecurătoare, ulcele înalte pentru lapte, vas pentru dus mâncare la câmp, oală de gătit, tigăi cu picioare, pentru vatra liberă, pâlnie pentru vin.
Modulul expoziţional III conţine ceramică smălţuită din centrele breslaşe maghiare din Zalău (16), Turda şi Iara (17), Trei Scaune (18), Satu Nou (19), Ocna Sibiului (20), Odorhei (21). Cănile înalte, folosite curent ca decor şi numai ocazional pentru băut vin, au fost introduse în Transilvania, la fel cu ulcioarele turtite bilateral, pe filieră săsească, forma evazată a gâtului fiind adoptată aici, ulterior, în urma contactului cu formele orientale, balcanice, de vase din aramă. Motivele fitomorfe şi avimorfe caracteristice acestor piese evidenţiază influenţe ale decorului baroc din centrul şi vestul Europei, vizibile şi în aglomerarea caracteristică a motivelor decorative.
Modulul expoziţional IV prezintă o reconstituire de vatră liberă, cu cahle montate, confecţionate în centrele maghiare Huedin şi Almaş (22), tipare de cahle, din lemn (23), cahle (smălţuite şi nesmălţuite) din centrele Huedin şi Secuime (24) şi cahle săseşti, din centrul Bistriţa (25), toate datând din secolul al XIX-lea.
Modulul expoziţional V cuprinde ceramică habană din secolele XVII-XVIII, renumită în epocă pentru calitatea deosebită a execuţiei şi pentru rafinamentul decorului figurativ. Olarii habani (sectă anabaptistă) au fost colonizaţi în Transilvania, din Moravia, în intervalul 1621-1629, fiind aşezaţi în Vinţul de Jos. Purtători ai unei tehnologii ceramice superioare şi a unei ornamentici caracteristice Europei centrale şi vestice, habanii au dat un impuls puternic ceramicii breslaşe transilvănene, influenţându-i repertoriul de forme, stilul decorativ şi cromatica. Pe primul şi al doilea raft sunt expuse căni cu capac metalic, conţinând preponderent motive fitomorfe şi florale, dar şi antropomorfe şi zoomorfe, pe fond alb (26), în timp ce pe raftul al doilea şi al treilea este expusă ceramică cu fond albastru, de cobalt, şi forme cilindrice caracteristice Europei centrale (27). Ulcioarele cu scene narative de pe raftul inferior (28) nu au corespondent în ceramica breslaşă a perioadei, în schimb grupajul de cancee de pe raftul al treilea constituie, stilistic, o punte de trecere spre ceramica decorativă produsă de acestea ulterior (29).
Modulul VI ilustrează tehnica tradiţională de modelare a vaselor de lut, prin unelte databile ante şi post 1900: sapa (30) pentru obţinerea lutului, lopata (31) pentru manipularea lui, maiul pentru omogenizarea lui prin batere (32), mezdrele (33) pentru curăţarea lutului de impurităţi, sfere de lut curăţat, pregătit pentru modelare (34), roata olarului (35), vas pentru apă (36), piepteni pentru modelarea profilului vasului (37), farfurii cu coloranţi (38), pensule (39), cornuri pentru realizarea decorului (40).
Modulul expoziţional VII cuprinde ceramică săsească din secolele XVIII-XIX, confecţionată în centrele de breslaşi Bistriţa (41), Saschiz (42), Chirpăr (43), Sibiu (44) Braşov (45) şi Satu-Nou (46). Fiecare centru se distinge printr-un stil propriu, dar calitatea materialelor (pastă, smalţ) şi a execuţiei este impecabilă în cazul tuturor. Sgrafitarea, fondul de cobalt şi desenul elegant, în alb, împrimă un specific aparte centrului Saschiz, Chirpărul se remarcă prin formele elegante ale cănilor sale, Sibiul prin decorul aerat, elegant, iar Braşovul prin bogăţia barocă a decorului.
Prelucrarea lemnului
Meşteşugarii săteşti au dominat piaţa rurală în domeniul prelucrării lemnului, graţie belşugului de materie primă de calitate şi posibilităţii de a suplini, prin experienţă comunitară seculară şi prin îndemânare individuală, înzestrarea tehnică superioară a breslaşilor. Existau sate întregi specializate în dulgherit, în confecţionarea mobilierului, a vaselor din lemn, a şindrilei, a împletiturilor din nuiele, dar şi meşteşugari izolaţi, care îşi valorificau produsele doar în satul de reşedinţă.
Modulul expoziţional VIII ilustrează meşteşugul prelucrării lemnului, prin prezentarea următoarelor unelte, databile ante şi post 1900: firezul pentru tăiat lemne (47), ţapina (48), necesară manipulării trunchiurilor întregi, securea pentru cioplit grinzi (49) şi sfoara pentru linierea acestora (50), securea pentru finisat suprafeţele cioplite (51), scaunul de mezdrit (52), folosit pentru imobilizarea bucăţii de lemn supusă prelucrării cu mezdrele de diferite forme, expuse în rastel (53), compasul multifuncţional (54), măsura pentru doagele vaselor din lemn (55), dinătoarea (56), cu care se netezea partea interioară a vaselor din lemn, cârligul de tras cercuri (57), sfredelul (58) pentru găurit, horjul (59) pentru şănţuit, tesla (60) pentru scobit şi jilăul (61), pentru netezirea suprafeţele plane.
Modulul expoziţional IX ilustrează două tehnici diferite de prelucrare artistică a lemnului, prezente în Transilvania rurală a secolului al XIX-lea. Portiţa maramureşeană (62) a fost executată din stejar, de către un meşter-ţăran, şi conţine motivul sculptat al funiei, organizat într-o structură geometrică arhaică (X-uri, cercuri), în timp ce dulăpiorul alăturat (63), provenit dintr-un interior ţărănesc săsesc, a fost executat din brad, de către un tâmplar breslaş, şi este decorat prin pictare, conţinând motive figurative, inspirate din repertoriul artistic cult, citadin. Tendinţa generală în mediul rural transilvănean de a utiliza lemnul, mereu disponibil, chiar în situaţii în care folosirea fierului s-ar fi impus, este evidentă în cazul celor două ferestre cu gratii decorative, din lemn (64, Mera), care flanchează gratiile de fier forjat (65, Trascau), accesibile doar ţăranilor înstăriţi.
Tehnicile de ornamentare prin pictare şi crestare se regăsesc la piesele incluse în modulul expoziţional X, databile ante şi post 1900. Raftul superior conţine un recipient pentru sare (66), mirodenii (67) şi ploşti pentru purtat lichide (68), decorate prin pictare, în timp ce raftul inferior cuprinde cutii pentru brice (69) şi cleşti pentru spart alune (70), cu decor crestat, geometric. Recipientele din raftul median (ploşti şi recipiente pentru zdrobit şi păstrat piper) au fost realizate prin strunjire, o tehnică răspândită mai degrabă în mediul breslelor (71-72)
Fierăritul
Modulul expoziţional XI este dedicat ilustrării meşteşugului prelucrării fierului. Spre deosebire de fierarul din fiecare sat, care se limita la modelarea fierului (brut sau provenind din uneltele uzate) prin forjare, fierarii din satele specializate (Trascău, Bihor) deţineau, în plus, şi cunoştinţele tehnice necesare obţinerii fierului din minereu.
Modulul conţine următoarele unelte, databile la sfârşitul secolului al XIX-lea, utilizate pentru obţinerea şi prelucrarea fierului: târnăcop de miner (73), baniţă pentru măsurat minereul (74), foale pentru încingerea cărbunilor de lemn (75), cleşte mare (76), pentru manipularea turtelor de fier, nicovală şi baros (77), pentru modelarea fierului încins, fixat cu cleştii (78). Sunt expuse fazele confecţionării unei sape (79), iar securea expusă (80) ilustrează produsul finit, purtând semne de meşter.
Următorul modul expoziţional (XII) este structurat în trei grupaje tematice. Primul grupaj conţine produse ale meşterilor fierari: cai de vatră (81), necesari susţinerii butucilor care ardeau în vatra liberă şi (în pereche) a oalelor în care se gătea, scăriţe pentru şa (82) şi crampoane pentru încălţăminte (mâţe), folosite iarna (83). Al doilea grupaj include piese care ilustrează prelucrarea ţărănească a cositorului (turnare în tipare, intarsiere) în zona Pădurenilor şi produse decorative finite, specifice zonei: tigaie pentru topit cositorul (84), tipare de piatră (85) pentru catarame şi pentru elemente decorative utilizate la brâie, tipar de lemn pentru prisnele de fus (86), fuse cu intarsii (87), cuţite şi teci cu intarsii (88), brâie ferecate cu elemente din cositor (89). Al treilea grupaj reuneşte piese utilizate în obţinerea aurului din minereu: dudă pentru păstrarea fitilelor necesare declanşării exploziilor (90), dudă pentru fixarea lumânărilor necesare în galerii (91), un corn pentru păstrarea prafului de puşcă (92), două opaiţe, care funcţionau cu ulei sau seu, folosite în galerii (93), cornuri pentru păstrarea aurului (94), cumpănă pentru cântărirea aurului şi măsură de capacitate pentru aur (95).
Modulul XIII detaliază procedeul de obţinere a aurului din subteran, în Munţii Apuseni, prezentând sfredelul pentru găurit stânca (96), prin batere cu vântalăul (97), fuituitorul pentru curăţarea găurii de puşcare (98), acele de baie, pentru introducerea cartuşului în gaură (99), teaca pentru păstrat praful de puşcă (100), târnăcopul pentru desprins bolovanii (101), ciocanul (puşca) pentru zdrobit bolovani (102), ciocane (pălăcrău) pentru zdrobit piatra (103), râşniţă pentru minereu (104), şaitroc pentru separat aurul de steril, prin spălare(105). Central, este expusă şi o machetă de şteamp, acţionat hidraulic (106).
Prelucrarea pieilor şi blănii
Modulul XIV prezinta pieptare de sarbatoare, executate de cojocari din diferite centre, ante si post 1900, si ilustreaza structura si modalitatea de decorare a acestora. Raftul superior contine un pieptar românesc din zona Sibiului (107), cu un croi ce ilustreaza cea mai veche modalitate de folosire a blanii de oaie pentru îmbracarea trunchiului: dupa îndoirea sa pe verticala, locasul pentru gât era decupat în centrul ei, iar flancurile se închideau, unul prin coasere, altul cu gaici. Acest tip de pieptar, folosit în Transilvania în special de catre români, care îl numeau pieptar înfundat, îl regasim, într-o varianta aparte, cu poale rascroite, si la sasi (108). Ornamentarea blanii cu lânica sau matase, prin brodare cu ace de o forma speciala, este exemplificata de esantionul plasat central, pe primul raft (109) si de punga pentru bani expusa (110), iar ornamentarea pielii prin stantare, practicata de mesterii sasi, este ilustrata de stantele de lemn expuse pe raftul din mijloc (111).
în vitrina sunt expuse si pieptare scurte, deschise în fata, executate la comanda, în centrul românesc de cojocari Sat-Sugatag (112) si în centrele maghiare Savadisla (113) si Mera (114). Raftul de jos include un caiet de cojocar, cu modele (115), un sablon (116) si instrumente de fier folosite pentru decuparea si gaurirea fâsiilor din piele de ied ce garnisesc cojoacele (117).
Modulul expozitional XV include unelte interbelice folosite pentru prelucrarea blanii de oaie (scafa pentru curatarea blanii proaspat jupuite (118), scaun cu coasa, utilizat în acelasi scop (119), cârlig pentruîntins blana (120), tiglici pentru întins blana pe rama (121), butuc (122) pentru întins caciuli si unelte pentru prelucrarea pielii de bovine: razatoare pentru piei (123), cutite pentru cizmar (124), jilau pentru netezit pielea (125), unealta pentru netezit pielea pentru cizme (126).
Separarea cojocarilor (care foloseau blana de oaie) de pielari (care foloseau pielea de bovine) a fost impusa de caracteristicile diferite ale celor doua materii prime.Tehnologia prelucrarii pielii de bovine fiind mai complexa, numarul cojocarilor satesti depasea cu mult numarul pielarilor satesti, care erau concurati puternic de catre mesterii breslasi.
Modulul expozitional XVI contine piese de uz individual, executate de mesteri pielari la sfârsitul secolului al XIX-lea si începutul secolului al XX-lea: doua curele late, ornamentate prin stantare, brodare si aplicare de tinte metalice (127-128), o curea îngusta, ferecata cu nasturi de alama (129), traiste de piele pentru pastori, decorate cu aplici de alama si cu împletituri din piele (130-131), doua teci pentru cutit (132-133), pungi pentru pastrat bani (134,135,136,137, 138) sau tutun (139). Preferinta acordata ornamentelor de alama se explica prin rezistenta acestora la oxidare, în cursul expunerii frecvente la intemperii. Raftul inferior contine un bici împletit din fâsii de piele (140) si doua sule (141), una din lemn ornamentat, alta din fier, folosite pentru gaurirea cuponului de piele de vita din care barbatii croiau opincile pentru membrii familiei.
Industria casnică textilă
Confectionarea în gospodarie, de catre femei, a tuturor tesaturilor necesare familiei constituie o caracteristica a vechiului sat transilvanean. Deoarece în cadrul gospodariei taranesti erau parcurse toate etapele unui proces tehnic complex (cultivarea si prelucrarea cânepii si inului, obtinerea si prelucrarea lânii, practicarea torsului si tesutului), s-a utilizat în legatura cu acest fenomen termenul de industrie casnica textila, care nu evidentia, din pacate, tocmai aspectul sau particular, generat de faptul ca produsele finite erau destinate aproape în exclusivitate propriei familii, nu valorificarii lor prin vânzare.
Modulul expozitional care vizualizeaza procesul tehnic mentionat se subîmparte în mai multe sectoare. Un prim sector (XVII) cuprinde uneltele cu ajutorul carora materia prima (cânepa si lâna) era prelucrata si transformata în fir: melita pentru zdrobirea tulpinilor de cânepa (142), hecelele pentru separat fibrele de resturile lemnoase (143), pieptenii pentru curatat fuiorul si scos parul din lâna (144), pieptenii pentru scarmanat lâna (145) si furcile de tors (146), una continând un caier de cânepa, cealalta un caier de lâna.
Pe podiumul celui de-al doilea sector (XVIII) sunt expuse uneltele necesare pregatirii firului pentru tesut, începând cu fusarul (147), cu care se derula firul de pe fuse pe raschitoare (148) sau pe vârtelnitele (149) de diferite tipuri si terminând cu urzoiul (150), pe care se ordonau firele în vederea montarii pe razboiul de tesut. în centrul acestui sector sunt grupate unelte ce ilustreaza patru tehnici arhaice de utilizare a fibrelor: rasuca pentru rasucit sfori (151), furca pentru împletit snururi (152), separatorul de corzi, necesar împletirii funiilor (153) si razboiesul pentru brâie, forma primara a razboiului de tesut (154). Panoul central reuneste piese din acelasi context tehnic, având ca element comun decorul bogat, explicabil prin functia lor sociala suplimentara:erau daruri facute de flacai fetelor pe care le curtau (fuse -155, suveici pentru condus firul -156, tindeici pentru întins pânza în cursul tesutului -157, coturi pentru masurat tesaturile -158).Este plasata aici si o pensula pentru uns firele, înainte de tesut (159).
Aceeasi functie sociala, care dubleaza functia practica, explica decorarea bogata a furcilor de tors, expuse în doua module, separate de o nisa ce contine o furca cu o structura decorativa complexa.
Modulul expozitional din stînga (XIX) contine furci de brâu, grupate dupa criteriul morfologic: o serie derivata din batul simplu, rotund, prin reliefarea mijlocului, în vederea sustinerii caierului (160), o alta serie derivata din batul cu crengi mediane crutate, încovoiate (161), ultima serie continând piese plate, al caror mijloc este dezvoltat decorativ pâna la stadiul unor aripi ample, bogat decorate (162). Utilizate pentru tors în aer liber (în timp ce se pazeau vitele sau chiar în mers), furcile de brâu au fost mentionate de catre mai multi calatori straini medievali, ca element neobisnuit, într-un context ce sublinia harnicia tarancii transilvanene.
Modulul expozitional din dreapta (XX) cuprinde furci de tors folosite de femei în interiorul locuintei, piese cu o evolutie morfologica asemanatoare cu precedenta pâna la un punct (dezvoltate din crengi simple (163) sau cu suport median din crengi crutate-164), o forma noua fiind furca scurta, cu o talpa peste care femeia se aseza, pentru a o fixa de scaun în cursul torsului (165). Celelalte furci, mai lungi, erau fixate prin prindere între genunchi, proptire în grinda sau prin introducere într-un orificiu din marginea lavitei pe care se sedea. Incizat, crestat sau traforat, decorul furcilor românesti contine, aproape exclusiv, motive geometrice, pe când furcile maghiare si sasesti contin si motive fitomorfe, crestate sau pictate.
