Biserică – Chiraleş, jud. Bistriţa-Năsăud, sfârşitul sec. al XVII-lea

Biserica de lemn din satul Chiraleş, judeţul Bistriţa-Năsăud, datează, stilistic, de la sfârşitul secolului al XVII-lea. Este lipsită de pridvor, dovadă de vechime, iar planul, deşi prezintă un pronaos şi un altar poligonal (element evoluat), păstrează amintirea planului arhaic, rectangular, al celor mai vechi biserici de lemn româneşti, deoarece baza altarului său are unghiuri drepte. Răsuflătorile decupate artistic în pereţi, destinate eliminării fumului lumânărilor, sunt şi ele o dovadă de vechime, precedând, în timp, ferestrele cu sticlă.

Plasat peste un foişor, turnul, poligonal la bază şi rotunjit spre vârf, este deosebit sub aspect plastic. Scund, el este într-un raport armonios cu dimensiunile reduse ale monumentului, datorate situaţiei economice modeste a unei comunităţi mici. Funia-brâu sculptată nu lipseşte nici aici, iar capetele bârnelor de la colţurile naosului şi pronaosului, ieşite în exterior sub formă de aripi, dau monumentalitate şi dinamism monumentului.

Pictura interioară a fost, din păcate, distrusă de intemperii înainte de transferarea bisericii în secţie.
Asemenea biserici reduse ca dimensiuni, devenite neîncăpătoare prin sporirea populaţiei, erau uneori donate sau vândute altor comunităţi săteşti, puţin numeroase, ai căror reprezentanţi le demontau, le transportau - uneori la mare distanţă - şi le asamblau în noul spaţiu, prelungindu-le viaţa.

Biserică – Cizer, jud. Sălaj, 1773

Bisericile de lemn din Transilvania erau caracteristice doar satelor româneşti de rit ortodox şi greco-catolic. Ele erau construite prin efortul comunităţilor şi reflectau – prin dimensiuni, grad de ornamentare şi calitate a picturii – situaţia demografică şi economică a acestora.
 
Biserica de lemn din satul Cizer, judeţul Sălaj, a fost construită din stejar, în anul 1773, de către o echipă de dulgheri îndrumată –conform unei inscripţii- de Horea, principalul conducător al răscoalei ţăranilor români din anul 1784. Ea ilustrează, sub aspect tipologic, categoria bisericilor de lemn cu plan  evoluat, având capete poligonale şi pridvor pe trei laturi, destinat adăpostirii, în timpul slujbei, a surplusului de enoriaşi. Clopotniţa sa înaltă (element de prestigiu comunitar), corpul naosului şi cel al altarului alcătuiesc împreună un întreg bine echilibrat, îngrijit executat, armonios proporţionat şi dinamic. Pereţii bisericii sunt încinşi median de funia sculptată tradiţională, care apare şi la portal, iar arcadele pridvorului sunt şi ele bogat decorate. Pictura din interior, executată în tempera, reprezintă o interpretare de nivel rural a picturii bizantine de şcoală, respectând codul iconografic şi estetic statuat în aşa-numitele erminii, manuale de pictură renumite prin conservatorismul lor.

Personalitatea bisericilor de lemn româneşti este dată de simplitatea arhaică a volumelor (acoperişuri simple, turnuri elansate), de descendenţa ţărănească a unor elemente (pridvorul, scara) şi de absenţa influenţei accentuate a stilurilor arhitectonice culte, mult mai vizibilă în cazul altor biserici de lemn europene.

Biserică – Petrindu, jud. Sălaj, începutul sec. XVIII-lea

Biserica de lemn din satul Petrindu, judeţul Sălaj, reprezintă în muzeu, prin caracteristicile sale constructive, o întreagă categorie de monumente cu aceeaşi funcţie, construite la începutul secolului al XVIII-lea. Vechimea sa mare este atestată de faptul că doar altarul este poligonal, naosul rămânând rectangular, ca la cele mai vechi biserici de lemn transilvănene, iar pridvorul fiind prezent pe o singură latură, la faţadă. Turnul foarte înalt, cu foişor, este însă dotat cu patru turnuleţe, fapt ce indică asimilarea unor elemente caracteristice arhitecturii culte, din zidărie, de care aminteşte şi latura superioară, rotunjită, a ferestrelor.

Stâlpii pridvorului scund sunt consolidaţi cu contrafişe decorative, fixate de cunună cu cuie de lemn ornamentale, având la exterior forma unui trunchi de con şănţuit. Decorul stâlpilor şi uşii este sobru şi se rezumă la repertoriul geometric, tradiţional ţărănesc, constând aici în triunghiuri înşirate strâns şi în rozete-vârtej, de mici dimensiuni. O friză din acolade, în relief, decorează partea superioară a cununii pridvorului. De remarcat absenţa „aripilor” exterioare la colţurile pereţilor şi a funiei sculptate ce înconjoară pereţii la celelalte două biserici.

Înainte de a  fi transferată în muzeu, biserica a fost mutată chiar în Petrindu, de pe deal în luncă, ocazie cu care, din păcate, a fost deteriorată o parte din pictura executată de Dimitrie Ispas în anul 1835, conform unei inscripţii încă păstrate.

Casă de cioplitor în piatră, Almaşul Mare, jud. Alba, a doua jumătate a sec. al XVIII-lea

Casa a fost construită din bârne rotunde, lipite cu lut în interior şi exterior, iar şarpanta înaltă a fost acoperită cu paie stratificate prin scuturare cu furca şi prin călcare. Pe lângă încăperea de locuit, casa are şi o tindă, o cămară şi o prispă cu stâlpi. În încăperea de locuit a fost reconstituit interiorul tradiţional, cu vatra liberă, cu camniţă de lespezi deasupra, cu culmea cu tindee deasupra patului, cu masa încadrată de două laviţe în unghi.

Cioplitul pietrei a fost practicat în Almaşul Mare de un număr redus de familii, care şi-au vândut lespezile pentru plăcinte şi ţesturile pentru copt pâinea în târgurile din sudul Mureşului, până după al doilea război mondial, când au abandonat meşteşugul. Uneltele pentru cioplitul pietrei şi exemplare de lespezi sunt expuse în tinda casei. Lespedea de piatră necesita foarte puţin ulei, unt sau untură pentru viitoarea coacere a plăcintelor, desfăşurată lent şi fără pericol de ardere, datorită grosimii pietrei.

În stogarul alăturat casei sunt expuse diferite faze de execuţie a ţesturilor din piatră. Având forma unui clopot, ţestul era atârnat deasupra focului vetrei libere, cu ajutorul unui lanţ trecut prin urechea superioară, iar când se încingea era plasat peste aluatul de pâine modelat sau peste oala în care se gătea. În jurul său se întreţinea un foc de mică intensitate, alimentat cu diferite deşeuri agricole (tulpini de floarea soarelui, coceni, paie), deoarece ţestul era caracteristic tocmai zonelor sărace în lemn de foc.

Casă de geamgiu – Mărgău, 1884

Casa geamgiului ambulant din satul Mărgău, judeţul Cluj, datează din anul 1884. Construcţia a fost transferată în muzeu pentru valoarea sa etnografico-istorică deosebită, ea fiind caracteristică unei zone premontane mai largi, nu numai acestui sat în care majoritatea locuitorilor – agricultori de generaţii - se specializaseră, la un moment dat, în vânzarea ambulantă a sticlei pentru geamuri.

Casă de olar – Josenii Bârgăului, începutul sec. al XIX-lea

Satul Josenii Bârgăului era un centru important de ceramică neagră, nesmălţuită, care şi-a încetat activitatea imediat după al doilea război mondial. Statutul socio-economic al sătenilor de aici nu se deosebea de cel deja menţionat pentru olarii din Leheceni: erau agricultori care practicau olăritul în intervalele neaglomerate cu munci agricole. Principalele etape ale confecţionării vaselor coincideau cu cele de la Leheceni până în momentul uscării vaselor. De aici încolo apar deja deosebiri care leagă tehnica obţinerii ceramicii negre de perioada preistorică nu de cea romană, cu care are similitudini tehnica ceramicii roşii nesmălţuite. Astfel, după uscarea vaselor modelate, olarii din Josenii Bârgăului le frecau pereţii cu o piatră de râu, pentru a le închide porii. Vasele lustruite erau arse apoi în cuptoare tronconice, clădite din piatră, care aveau gurile de ardere adâncite în pământ. Când vasele ajungeau în stadiul în care arderea ceramicii roşii era încheiată, partea superioară a cuptorului se lipea cu lut şi arderea continua, înăbuşită, dând pieselor culoarea neagră finală, cu luciu metalic în zonele lustruite cu piatra.

Şi ceramica neagră era exclusiv uzuală, în colna care conţine şi cuptorul fiind expusă  toată  gama de forme caracteristice centrului, reconstituită de unul dintre ultimii olari de aici.

Tipologic, casa olarului ilustrează locuinţa de epocă dintr-o zonă inclusă în ţinutul grăniceresc, liber, al Năsăudului, superior economic zonelor iobăgeşti.

Casă de olar – Leheceni, jud.Bihor, a doua jumătate a secolului  al XVIII-lea

Casa olarului din satul Leheceni a fost construită din bârne groase, de stejar. Avea iniţial prispă, tindă, încăpere de locuit şi cămară, dar ultima încăpere a fost transformată în atelier de olărit, o altă cămară fiind improvizată la un capăt al prispei. Sătenii din Leheceni erau specializaţi în confecţionarea vaselor de ceramică roşie, nesmălţuită, destinată în special uzului cotidian, ornamentaţia acestora, perisabilă, făcându-le mai puţin potrivite pentru decorarea interioarelor. Ei nu au fost olari breslaşi, care se întreţineau doar din acest meşteşug, ci ţărani care practicau agricultura şi creşterea animalelor, completându-şi veniturile prin confecţionarea de ceramică în intervalele dintre muncile agricole. Este şi motivul pentru care au păstrat până târziu tehnici arhaice de confecţionare şi ornamentare a vaselor.

Lutul recoltat de la adâncime era depozitat o perioadă sub cerul liber, era apoi bătut cu un mai, tăiat  manual, în felii foarte subţiri, pentru a fi curăţat de impurităţi, frământat şi transformat, prin modelare pe roată, în vase ce se aşezau la uscat pe rafturi, la umbră, într-o colnă de tipul celei  prezentate alături de casă. Vasele uscate erau ornamentate şi clădite în cuptorul tronconic din colnă, suprapuse, indiferent de tip (oale pentru fierturi, ulcele de lapte, blide, ulcioare pentru apă), fiind acoperite în final cu un strat de cioburi. Focul aprins în cele două guri ale cuptorului ardea timp de 12-14 ore, după care vasele arse şi răcite, de culoare roşie, cu ornamente albe sau brune, erau purtate la târguri în căruţe cu paie şi vândute, pentru bani sau cereale.

Casa moţului văsar - Vidra, jud. Alba, mijlocul sec. al XIX-lea

Casa a aparţinut unui văsar, meşteşugar care confecţiona vase din doage de brad: ciubere cu funcţii diferite, vase folosite la stână, recipiente pentru păstrat brânză, zer, oţet, apă, căzi în care fermentau fructele etc. Întregul ţinut situat pe valea superioară a Arieşului, în amonte de Câmpeni, numit Ţara Moţilor, era specializat în acest meşteşug încă din secolul al XVII-lea, deoarece clima rece era neprielnică cultivării plantelor. Transportate pe cai nu numai în întreaga Transilvanie, ci şi în Muntenia - iar înainte de anul 1918 în Ungaria - vasele din lemn erau schimbate deseori, tocmai din acest motiv, pe cereale.

Casa din Vidra, transferată în muzeu în anul 1929, reprezintă o formă evoluată a casei cu cămară, caracteristică Ţării Moţilor, casă al cărei plan iniţial se distingea prin existenţa unor intrări separate pentru cele două încăperi ale sale, una destinată locuirii, cealaltă depozitării. Exemplarul din muzeu are însă, pe lângă cele două încăperi, încă o cameră de locuit, o prispă cu stâlpi la faţadă, iar în spate, în demisolul format prin folosirea pantei - o pivniţă şi o încăpere folosită ca grajd. Acest mod de exploatare a oportunităţilor oferite de pantele abrupte este caracteristic Ţării Moţilor, o altă marcă a arhitecturii de aici fiind acoperişul foarte înalt din şindrilă, cu pante extrem de abrupte pe laturile înguste ale casei.  Scările din lemn protejate cu o copertină din şindrilă şi contrafişele elaborate ale stâlpilor prispei aparţin şi ele repertoriului de mijloace propriu dulgherilor din zonă.

Complex meşteşugăresc - Preuteasa, jud. Sălaj, sfârşitul sec. al XIX-lea

Complexul meşteşugăresc din satul Preoteasa, judeţul  Sălaj, ilustrează modul în care sătenii din satele transilvănene cu potenţial agricol redus îşi completau veniturile, prin practicarea în masă a unor meserii. Satul Preoteasa era specializat, de exemplu, în confecţionarea lăzilor de zestre, executate din scânduri de fag îmbinate în şănţuleţe, fixate acolo cu cuie de lemn şi ornamentate apoi prin crestare, liniar sau cu un compas special, cu lamă curbă. Atât tehnica de execuţie cât şi forma capacului (cu colţurile în relief) descind din perioada Egiptului antic,  au fost preluate în antichitatea greco-romană, au intrat în patrimoniul medieval european şi au supravieţuit până în secolul al XX-lea, sporadic, doar în anumite medii ţărăneşti, cum sunt şi cele româneşti.

Centrul de lădari Preoteasa aproviziona cu lăzi de zestre – piese cu prestigiu social deosebit - zeci de sate româneşti din Depresiunea Şimleului, fiind renumit prin calitatea produselor sale. Uneltele lădarilor şi componente ale unei lăzi în curs de execuţie sunt expuse la etajul construcţiei, unde a fost reconstituit un atelier de lădărit caracteristic. Pe lângă lăzi, meşterii confecţionau şi războaie de ţesut, roţi etc.
La parterul construcţiei este adăpostită o moară de mână şi o oloire, cu ajutorul căreia proprietarul îşi completa veniturile insuficiente: piua de picior, cu patru maiuri, este amplasată în faţă, în spaţiul deschis, iar presa de ulei, cu şurub, datată 1897, a fost instalată în spaţiul din spate.

Construcţia în sine este - prin structura armonioasă şi calitatea execuţiei-remarcabilă.

Complex meşteşugăresc – Hărniceşti, jud. Maramureş, începutul sec. al XIX-lea

Complexul meşteşugăresc din satul Hărniceşti reuneşte trei instalaţii care funcţionau, alternativ, cu aceeaşi sursă de apă: o moară pentru măcinat cereale, o piuă pentru îngroşarea ţesăturilor de lână şi o vâltoare. Moara şi piua erau puse în mişcare de câte o roată cu cupe, care primea şuvoiul de apă în partea superioară.  Atât cele patru maiuri ale pivei, oblice şi crestate în partea inferioară, pentru a învârti treptat ţesătura, cât şi roata de apă cu sulul cu pene nu erau - în teren - protejate de un acoperiş.  Alături de piuă este amplasată căldarea pentru încălzit apa. Deoarece piua funcţiona uneori, continuu, 24 de ore, peste axul metalic al sulului se arunca apă, să nu ia foc, prin frecare, lemnul de dedesubt.

Vâltoarea are forma unui trunchi de con realizat din scânduri uşor distanţate, în care cade de la înălţime un şuvoi de apă astfel dirijat, încât să formeze un vârtej care răsuceşte ore în şir ţesătura de lână rară, pentru a intra la apă şi pentru a-i „scoate păru”, făcând-o pufoasă şi mai uşoară decât cea bătută în piuă. Tot în vâltoare era îngroşată şi ţesătura pentru gubă, o piesă de iarnă caracteristică nord-vestului Transilvaniei, deosebită de suman prin croi şi prin intercalarea de smocuri de lână în textură. Vâltoarea era şi este utilizată şi pentru spălarea pieselor de lână sau, mai recent, a covoarelor moderne.

Construită din bârne de stejar, casa în care a fost instalat mecanismul morii are ataşată la prispă, în mod ingenios, o rudă mobilă, pentru uscarea pieselor  piuate şi vâltorite.

Cuptor pentru ars varul, Baba, jud. Maramureş

Cuptorul a fost reconstituit în muzeu conform unei tehnici folosite pe la mijlocul secolului al XX-lea de localnici specializaţi în acest meşteşug. Piatra de calcar era extrasă în acest sat de la adâncime, cu dălţi şi târnăcoape speciale, cu răngi de fier, baroase, toate confecţionate de fierarii locali. Transportaţi la locul de ardere, bolovanii erau ajustaţi, pentru a putea fi clădiţi în cuptorul  elipsoidal, situat în pantă, adâncit în pământ, cu pereţi clădiţi din piatră dură, necalcaroasă, rezistentă la foc. Pe ieşiturile acestor pereţi se construia o boltă din piatră de calcar, sub care rămânea loc pentru vatra de foc, iar peste bolta devenită element de susţinere se clădea în continuare piatră calcaroasă, vârful movilei fiind acoperit tot cu piatră dură.

Focul din vatră, puternic în special la început, era întreţinut cu lemne de esenţă tare, timp de 12-24 de ore. Încheierea procesului de ardere a varului era semnalată de culoarea flăcărilor, care devenea  alb-albăstruie. Varul bine ars avea după răcire culoare albă  sau uşor galben-verzuie.

Era foarte important ca varul ars să nu fie plouat, motiv pentru care era vândut imediat după răcirea cuptorului, fie în satele din jur, fie la mare distanţă, la târgurile din Dej, Jibou, Năsăud, Bistriţa.
Copertina de deasupra cuptorului a fost construită în muzeu, pentru a proteja de ploaie structura. La faţa locului, prezenţa unui acoperiş era inutilă, deoarece procesul de ardere dura puţin.

Dugeană de joc - Ilva Mică, jud. Bistriţa-Năsăud, 1935

Construcţia reproduce structura pavilioanelor de tip urban. Jocul săptămânal se desfăşura în satele româneşti, de obicei, într-o şură mai mare a unui gospodar, dar acoperişul cu paie constituia un pericol permanent de incendiu, deoarece se fuma. Asemenea construcţii comunitare, izolate, prezente în unele sate din Năsăud, ofereau siguranţă din acest punct de vedere, erau mai spaţioase şi avantajau privitorii numeroşi.

Fierărie – Rimetea, jud. Alba

Fierăria (hámor) din Rimetea este o reconstituire ştiinţifică a unui atelier de prelucrare a fierului de tipul celor existente în secolul al XIX-lea în acest sat maghiar, care devenise, anterior dezvoltării metalurgiei moderne, cel mai important centru de obţinere şi prelucrare a fierului din Transilvania. Asemenea ateliere mai erau încă în uz în Rimetea la începutul secolului al XX-lea, dar după al doilea război mondial deja dispăruseră. Reconstituită minuţios, sub supravegherea muzeografului, de către meşteri bătrâni, care participaseră efectiv la construirea unor asemenea forje, această construcţie ilustrează fierăritul ţărănesc semi-industrial practicat în localitate.

Fierăria este dotată cu două roţi de lemn, puse în mişcare de apă, alternativ. Axul uneia dintre roţi este prevăzut cu un cadru pătrat, din lemn, care, prin rotire, intră sub ciocanul masiv, îl ridică şi îl lasă să cadă pe nicovală, în mod repetat, modelând fierul încins. A doua roată funcţionează doar când şuvoiul de apă este abătut spre ea de la prima roată, care este scoasă temporar din uz. Această a doua roată pune în mişcare, prin intermediul unui ax cu pene, foalele care ridică temperatura în cuptor, suflând aer deasupra mangalului încins. Bucata mare de fier încălzit era agăţată de o prăjină-macara pentru a putea fi  purtată spre nicovală, unde era tăiată cu ciocanul mare în bucăţi mai mici, din care se modelau apoi brăzdare şi cuţite de plug, sape, securi, seceri, coase, sfredele, ferăstraie, vase de bucătărie, clopote, lanţuri etc., vândute apoi în întreaga Transilvanie.

Fierărie – Vărzari, jud. Bihor, a doua jumătate a secolului al XIX-lea

Fierăria (făuria) din satul Vărzari, judeţul Bihor, datând din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ilustrează modalitatea tradiţională de prelucrare a fierului într-un sat românesc specializat în acest meşteşug, sat în care, pe la 1900, erau atestate peste 30 de asemenea ateliere, ce confecţionau sape, securi, coase, seceri şi diferite alte unelte. Vechimea meşteşugului în zonă este demonstrată de menţionarea, într-un urbariu de la 1600,  a satelor Vărzarii de Sus şi Vărzarii de Jos  printre 11 sate româneşti din domeniul Beiuşului, implicate în munci legate de prelucrarea fierului.

Inventarul făuriei atestă practicarea exclusiv manuală a meşteşugului şi constă din: cuptor cu foi, pentru încins fierul în foc, ileu (nicovală), ciocane, dălţi şi cleşti de diferite mărimi şi cu diferite funcţii. Produsele erau decorate  cu ornamente ştanţate, punctate, care serveau şi drept marcă de meşter, fapt ce demonstrează existenţa unei conştiinţe şi mândrii profesionale. Fierarii din Vărzari îşi desfăceau marfa la târguri, uneori foarte depărtate de satul de reşedinţă, aprovizionând cu uneltele lor o arie rurală largă.

Alături de fierarii din aceste sate specializate, exista câte un fierar în fiecare sat transilvănean tradiţional cu o oarecare importanţă, implicat însă mai degrabă în operaţii de reparare şi ajustare a uneltelor, atelajelor etc., în confecţionarea de potcoave şi în potcovit decât  în activitatea de confecţionare a unor unelte noi.

Gospodărie - Mărişel, începutul secolului al XX-lea

Gospodăria provine dintr-o zonă a Munţilor Apuseni în care creşterea animalelor şi prelucrarea lemnului erau ocupaţii de bază, cultivarea plantelor jucând un rol subordonat. Aşezările fiind dispersate, curţile erau ample, rareori îngrădite, gardurile, când apăreau, fiind construite din rude orizontale, caracteristice gospodăriilor distanţate. Unii săteni din zonă îşi completau veniturile cu ajutorul diverselor instalaţii, gospodăria prezentă deţinând, de exemplu, o moară pentru cereale (alături de încăperea de locuit), o piuă pentru zdrobirea seminţelor de in şi cânepă (din care se obţinea uleiul comestibil la munte), o presă pentru ulei şi o vâltoare pentru ţesăturile de lână.

Şura vastă, cu două poieţi, cu acoperiş înalt, pentru depozitarea fânului, demonstrează atât importanţa deosebită a creşterii animalelor în zonă, cât şi cultivarea, într-o oarecare măsură, a păioaselor (grâu de primăvară, secară), depozitate şi treierate iarna, cu îmblăciul, în şură. În şopronul de lângă coteţul de porci este prezentată o batoză manuală, pusă în mişcare de patru oameni ce acţionau simultan, învârtind cele două roţi laterale. Folosită şi după al doilea război mondial, ea reprezenta o sursă suplimentară de venit pentru proprietar, plata fiind făcută în natură.

Toate construcţiile sunt realizate din bârne de molid, cioplite, iar acoperişurile înalte au învelitori din şindrilă, obişnuite în zonele montane, unde exista lemn la discreţie, iar paiele, preţioase, erau folosite mai degrabă ca furaj decât pentru acoperire.

Gospodărie – Almaş, jud. Arad, a doua jumătate a sec. al XIX-lea

Gospodăria reprezintă în muzeu zona premontană a Ţării Zarandului, ai cărei locuitori practicau pe scară largă pomicultura, alături de cultivarea plantelor şi creşterea animalelor. Vânzarea lesnicioasă a ţuicii de prune, a  merelor şi a fructelor uscate în satele şi oraşele din Câmpia Tisei a asigurat locuitorilor zonei sume de bani suplimentare, inaccesibile sătenilor din zonele preponderent cerealiere. Existenţa celor trei surse diferite de câştig explică bogăţia gospodăriilor din această zonă, evidenţiată de porţile înalte (rămase simbol social şi după desfiinţarea iobăgiei), de dimensiunile  construcţiilor, de numărul lor mare şi de prezenţa acoperişurilor din ţiglă, scumpe.

Casa (cu prispă, tindă, două încăperi şi pivniţă) este datată în anul 1882, iar cămara pentru cereale, şopronul şi cuptoriştea au fost executate, în mod evident, în aceeaşi perioadă. Şura este flancată de poiată şi de o a doua cămară de cereale, iar şopronul şi coteţele de porci, cu spaţiul pentru ştiuleţi deasupra, sunt legate, în unghi drept, de această cămară.  În colna construită separat erau adăpostite căzile cu prune lăsate la fermentat şi era păstrată ţuica. Două instalaţii de uscat fructe sunt expuse în grădina gospodăriei. Fântâna cu lanţ şi gardul din nuiele împletite, tipic satelor cu structură densă, completează gospodăria.

Structura geometrică a gospodăriei se explică prin sistematizarea acestor sate româneşti de către autorităţile austriece, prin aducerea la linie a fostelor sate răsfirate de la poalele Munţilor Zarandului.

Gospodărie – Bedeciu, jud. Cluj, prima jumătate a sec. al XIX-lea

Gospodăria din satul Bedeciu, judeţul Cluj, reprezintă în muzeu Depresiunea Huedinului, o zonă agro-pastorală situată în imediata vecinătate a Munţilor Apuseni. Belşugul de lemn a permis locuitorilor satului Bedeciu să se specializeze în dulgherit, ei construind case şi anexe gospodăreşti, la comandă, nu numai în  întreaga zonă, ci şi pentru sătenii din Câmpia Transilvaniei. Construcţiile, realizate în sat, erau  transportate acolo demontate, asamblarea decurgând rapid.

Casa, datând din prima jumătate a secolului al XIX-lea, este realizată din bârne rotunde şi este compusă dintr-o încăpere de locuit dotată cu vatră liberă, ataşată unui cuptor de copt (ansamblu caracteristic pentru jumătatea de nord a Transilvaniei) şi o tindă neîncălzită, în spatele căreia, sus, a fost construit corlanul ce bara scânteile ieşite din hornul vetrei amplasate în camera alăturată. În încăperea de locuit sunt expuse cuiere cu ceramică şi ştergare, pe rudă. O piesă interesantă este zvâldorul, piesă rotativă, montată cu capătul superior în grindă, utilă copilului care deprindea mersul. Deasupra mesei este atârnată o cunună din spice, împletită cu ocazia încheierii festive a secerişului.

Şura cu poiată şi colniţă pentru oi,  cămara cu şopron şi coteţe pentru porci, coteţul pentru păsări şi fântâna cu cumpănă completează gospodăria al cărei plan (casa în fundul curţii, cu faţada spre uliţă, şura la uliţă) corespunde unei etape timpurii de evoluţie. Caracteristic zonei este şi gardul din cepuri de brad, împletite vertical, şi poarta scundă, cu stâlpi ornamentaţi.

Gospodărie – Berbeşti, jud. Maramureş, 1795

Gospodăria ţărănească din satul Berbeşti, judeţul Maramureş, provine dintr-o zonă românească din nordul Transilvaniei în care locuitorii aveau în evul mediu, în schimbul obligaţiilor militare, libertate personală şi drept la proprietate funciară. Poarta înaltă, sculptată cu motivul funiei, dispus liniar sau dezvoltat în X-uri ori cruci înscrise în cerc, era simbolul statutului lor şi permitea proprietarului să acorde protecţie, în mod legal, celor care-i treceau pragul, urmăriţi abuziv de către autorităţi.

Gospodăria are două curţi, o structură caracteristică doar zonelor agro-pastorale (Maramureş, Lăpuş, Sălaj) în care se creşteau în trecut multe cornute mari. În prima curte, rezervată familiei, erau grupate casa (construită în anul 1795), stupina ataşată ei, cămara pentru cereale, fântâna cu apă potabilă şi colejna pentru atelaje, iar în a doua curte, separată de prima printr-o poartă, iernau, iniţial sub cerul liber, vitele, mai târziu fiind construite aici, pentru ele, anexele gospodăreşti necesare: şura cu două poieţi (construită în anul 1896), două fânare, coteţele pentru porci şi păsări, fântâna pentru adăpat. O altă fântână, poligonală, este amplasată în afara gospodăriei.

Casa, construită din bârne de stejar foarte late, cioplite, avea trei încăperi şi o prispă (şatră) spaţioasă, cu stâlpi şi arcade realizate artistic. Vatra liberă, cu cuptor de copt, ocupă mare parte din încăperea de locuit, iar laviţele late, dispuse în unghi, folosite pentru dormit, au aceeaşi vechime cu casa. Printre piesele ţesute, expuse compact, pe rudă, în colţul cu patul, predomină piesele din lână. Cuierele cu ceramică domină colţul mesei, care avea funcţii de reprezentare socială.

Gospodărie – Cămârzana, jud. Satu Mare, 1725

Gospodăria din satul Cămârzana, judeţul Satu Mare, în curs de amenajare, este reprezentativă pentru zona etnografică Oaş, situată în nord-vestul Transilvaniei. Închisă între munţi puţin înalţi, zona a căpătat, în timp, o personalitate accentuată, marcată de legăturile culturale seculare cu zona multietnică de dincolo de actuala graniţă. Numărul mare de construcţii din gospodărie, cu funcţii economice diferite, ilustrează profilul ocupaţional complex, agro-pastoral-pomicol, al acestei zone.

Casa datează din anul 1725, conform inscripţiei româneşti cu litere chirilice de pe meştergrindă.  Pereţii au fost construiţi din bârne rotunde, de stejar, cu diametru mic, lipite ulterior cu un amestec de pământ şi paie. Casa are trei încăperi (casă, tindă, cămară) şi un acoperiş caracteristic zonei, dintr-un amestec de paie şi iarbă rezistentă la umezeală (păiuş). Groşii –grinzi masive, de stejar, care înconjurau temelia, alcătuind o prispă fără stâlpi - urmează să fie reconstituiţi, cei originali neputând fi recuperaţi. Vatra liberă, cu cuptor, din încăperea de locuit, este monumentală, având şi un pervaz ornamentat, din piatră.

Şura separată, pentru îmblătit păioasele, are o structură arhaică, alcătuită din furci de stejar, bifurcate natural, care susţin atât cununa ce poartă căpriorii, cât şi jugurile pe care se crea un spaţiu de depozitare (paie, fân). Celelalte anexe (grajdul pentru vaci şi cai, coteţele pentru porci, coşarca pentru mălai, şopra pentru atelaje şi unelte) definesc şi ele profilul agro-pastoral al gospodăriei, iar poarta (vraniţa cu boc), absentă în alte zone din România, evidenţiază legăturile culturale cu Europa Centrală.

Gospodărie – Galda de Sus, sec. al XVIII-lea şi al XIX-lea

Gospodăria din satul Galda de Sus compusă din construcţii ce datează din secolul al XVIII-lea şi al XIX-lea, reprezintă în muzeu o zonă viticolă, privilegiată sub aspect economic, deoarece strugurii şi vinul suplimentau veniturile obţinute din cultivarea plantelor şi din creşterea animalelor.

Casa are prispă pe trei laturi, tindă mare, o încăpere de locuit, o încăpere de reprezentare (în care erau etalate cele mai frumoase piese textile şi de mobilier), două cămări (una pentru haine şi alta pentru alimente) şi două pivniţe, pe fruntarul celei boltite, mai noi, apărând inscripţia „Renovata Anno 1778 Petrus Preja”. În consecinţă, încăperile de deasupra pivniţei vechi, cu tavan din grinzi, pot fi datate anterior, în prima jumătate a secolului al XVIII-lea. Uşa din spatele tindei, spre grădină şi hotar, demonstrează şi ea vechimea acestui nucleu construit, deoarece este caracteristică perioadei pre-austriece, când pericolul incursiunilor tătărăşti şi turceşti o făceau extrem de utilă pentru refugiu.

Gospodărie – Geaca, jud. Cluj, a doua jumătate a sec. al XIX-lea

Gospodăria din satul Geaca, judeţul Cluj, este caracteristică pentru Câmpia Transilvaniei, o zonă cerealieră, săracă în păduri.

Casa, construită în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, are două  încăperi şi prispă pe două laturi, cu stâlpi profilaţi. Din lipsă de lemn, pereţii au fost construiţi din nuiele împletite printre pari fixaţi într-un cadru de lemn, îngrăditura fiind apoi lipită cu lut. Încăperea de locuit nu are vatră liberă, ci o formă mai nouă de vatră, care închidea focul parţial, cu două plăci de fontă. Fumul era evacuat în tindă, deasupra cuptorului de copt pâine, sub un corlan din lemn, lipit cu lut, care oprea scânteile ce puteau incendia acoperişul. Deoarece lacurile învecinate furnizau din belşug trestie, pentru acoperirea casei şi anexelor s-a folosit acest material, jupii de trestie fiind  legaţi de leţuri în rânduri suprapuse şi presaţi de jos în sus, prin batere cu un mai.

 Masa de piatră din faţa casei  este un element distinctiv al gospodăriilor vechi din Câmpia Transilvaniei.
Profilul cerealier al gospodăriei este evidenţiat de şura de îmblătit separată, mare, denumită aici şură cu trei gârbe şi destinată adăpostirii şi treierării păioaselor cu îmblăciul, de găbănaşul pentru păstrarea cerealelor şi de coşteiul pentru păstrarea porumbului. Poiata pentru vite, coteţul pentru porci (de vară şi de iarnă), cel pentru păsări, groapa pentru cartofi şi fântâna cu cumpănă întregesc gospodăria. Utilizarea pe scară largă, şi la anexe, a nuielelor împletite, ilustrează penuria de lemn menţionată.

Gospodărie – Hodac, jud. Mureş, mijlocul sec. al XIX-lea

Gospodăria din satul Hodac, judeţul Mureş,  în curs de organizare, va reprezenta în muzeu zona etnografică Gurghiu, areal în care practicarea agriculturii şi a creşterii animalelor a fost permanent însoţită de activităţi de prelucrare a lemnului, Hodacul fiind specializat, de exemplu, în confecţionarea fluierelor.
Casa, databilă la mijlocul secolului al XIX-lea, este executată din bârne de brad, cioplite, are două încăperi (tindă şi casă), prispă fără stâlpi şi acoperiş în patru ape, din şindrilă. Aceleaşi tehnici de construcţie au fost folosite şi pentru realizarea anexei gospodăreşti care reuneşte sub acelaşi acoperiş (în două ape şi teşit) poiata şi şura.

Poarta scundă, caracteristică zonei, are portiţă cu contrafişe şi cu acoperiş, decorată cu un şir de adâncituri circulare.

Gospodăria va fi completată cu restul anexelor gospodăreşti, iar în inventarul ei va fi inclus şi un atelier de fluierar, deoarece proprietarul casei transferate  practica acest meşteşug.

Gospodărie – Imper, jud. Harghita, 1678

Gospodăria din Imper, reprezintă în muzeu Secuimea, o zonă de cultură rurală maghiară în care, în schimbul obligaţiilor militare, locuitorii  şi-au păstrat libertatea personală şi un statut juridic special până în anul 1876.

Casa, construită în anul 1678, conform unei inscripţii de pe meştergrinda bogat ornamentată, a aparţinut unui mic nobil secui. Are pereţi din bârne de brad rotunde, acoperiş de şindrilă şi un plan constând dintr-o încăpere principală, de reprezentare, o încăpere semideschisă în spatele acesteia, destinată bătrânilor sau fetei de măritat, o a doua încăpere în prelungirea acesteia, locuită cotidian, şi o prispă pe colţ, închisă ulterior cu scânduri. Încăperea mare are o vatră liberă scundă, cu un coş monumental, din cahle smălţuite, verzi, decorate. Pe peretele din faţă, alături de cuierul cu ceramică decorativă este expus şi un ceas, închis într-un dulăpior pictat, executat de un meşter local. Mobilierul din brad, pictat sau vopsit, cu influenţe citadine, domină, înlocuind mobilierul ţărănesc mai vechi, general european, din lemn de fag, ornamentat prin crestare, reprezentat aici doar printr-o ladă veche, scoasă pe prispa închisă. Ruda cu ştergare este plasată în încăperea semideschisă, iar deasupra patului de reprezentare este expus un păretar de lână de mari dimensiuni, element caracteristic acestei zone.

Şura cu poiată, de mari dimensiuni, ilustrează importanţa creşterii cornutelor mari la secui. Cuptoriştea, despărţită de coteţele de porci printr-un şopron, conţine cuptorul de copt pâine şi servea şi ca bucătărie de vară. Poarta înaltă, cu porumbar, semnala statutul de om liber al proprietarului.

Gospodărie – Jelna, jud. Bistriţa-Năsăud, 1789

Gospodăria din satul Jelna este reprezentativă pentru zona Bistriţei, în care saşii au fost colonizaţi în secolul al XII-lea, din zona Rinului inferior, ca oameni liberi, privilegiaţi, pe aşa-numitul „Pământ Regesc”. Structura compactă a gospodăriei (casa la uliţă, şopronul în prelungirea casei, în unghi cu şura şi poiata, care atinge limita parcelei) este caracteristică satelor săseşti, în care parcelele familiale aveau forme regulate şi lăţime redusă.

Casa a fost construită în anul 1789, din bârne masive de stejar, sumar cioplite, şi are un plan identic cu cel al caselor româneşti şi maghiare din Transilvania, spaţiile fiind însă mai generoase: o încăpere de locuit (Haus), o tindă fără ferestre (Leif), servind vara pentru gătit şi dormit, şi o cămară pentru cereale, alimente şi unelte (Kaller). Caracteristice sunt  plasarea casei direct la uliţă, prezenţa prispei cu stâlpi pe această latură îngustă şi dotarea încăperii de locuit cu două uşi, ultimele două elemente reprezentând o particularitate şi în raport cu situaţia din restul arealului săsesc. Neobişnuită în ambianţa săsească este şi ataşarea vetrei libere (cu coş din cahle smălţuite) la un cuptor de copt, ca în toate casele româneşti vechi din jumătatea de nord a Transilvaniei. Colţul mesei este dominat de cuierele de ceramică, textilele – mult mai puţine decât în casele româneşti - fiind masate în colţul patului de paradă.

Anexele gospodăreşti (şopron, şură cu poiată, fânar, plevare, coteţe) ilustrează practicarea agriculturii, a creşterii animalelor şi a pomiculturii. Pe lângă fântâna din curte, familială, în faţa porţii înalte (1893) apare o fântână de vecinătate.

Gospodărie – Peştera, jud. Braşov, sec. XIX–XX

Gospodăria din satul Peştera, judeţul Braşov, reprezintă în muzeu arhitectura caracteristică unui areal cu fâneţe montane aparţinând zonei Bran, din sud-estul Transilvaniei, areal în care creşterea animalelor era ocupaţia predominantă.

Situate în mijlocul proprietăţilor familiale, la mare distanţă unele de altele, gospodăriile din această zonă au dobândit în timp o structură aparte, caracterizată prin faptul că toate construcţiile componente formau un corp compact, în jurul unei curţi interioare. O asemenea gospodărie se numea în zonă casă cu curte, iar exemplarul din muzeu este valoros şi pentru că datează exact etapele „închiderii” curţii, începând cu nucleul construit în anul 1818 şi continuând cu etapele din 1871, 1881, 1925. În final, gospodăria conţinea două corpuri construite, paralele, unite cu două garduri cu streaşină largă, numite polatre, care închideau curtea pavată cu piatră. Corpul din dreapta intrării conţine o tindă cu vatră liberă, o casă mare, o casă de stat şi o crosnie pentru oi, ataşată, iar corpul din stânga o căsuţă pentru bătrâni, un şop deschis, o cămară şi o crosnie pentru vite.

Gospodărie – Telciu, jud. Bistriţa-Năsăud, 1841

Gospodăria din satul Telciu, judeţul Bistriţa-Năsăud, este reprezentativă pentru ţinutul românesc al Năsăudului, eliberat din iobăgie, în schimbul serviciului grăniceresc, în secolul al XVIII-lea. Având libertate personală şi deţinând munţi comunitari, năsăudenii s-au bucurat de o relativă bunăstare materială, care nu i-a îndepărtat însă de tradiţiile locale.

Casa, construită în anul 1841, are trei încăperi: o tindă mediană, o încăpere de locuit şi o cămară. Interiorul încăperii de locuit ilustrează – ca în cazul altor case din muzeu - situarea Transilvaniei la linia de contact dintre aria culturii rurale est-europene şi aria culturală central-europeană. Astfel, în colţul mesei, cu funcţie socială accentuată, întâlnim cele două cuiere cu ceramică, element pătruns în Transilvania dinspre Italia, unde este atestat în secolul al XV-lea, în timp ce în zona patului, intimă, sunt expuse foarte multe ţesături, element caracteristic ariei est-europene. Ruda simplă, cu ştergare, din colţul cu patul, cunoaşte aici o dezvoltare extremă, fiind transformată într-un suport complex ce permite expunerea în cant a cât mai multe ţesături diferite, în scopul ilustrării bogăţiei proprietarului şi hărniciei gospodinei.

Tinda fără tavan, cu două uşi şi vatră liberă atestă conservatorismul acestui ţinut, la fel cele două hambare pentru cereale, monoxile, enorme, plasate în podul ei şi cumpărate odată cu casa. Cămara casei abundă în instrumentar caracteristic păstoritului pendulator de munte, în care năsăudenii excelau, iar anexele gospodăreşti (şura cu şoproane şi două poieţi, fânarul, coteţele) atestă profilul lor ocupaţional agro-pastoral.

Joagăr hidraulic - Botiza, jud. Maramureş, sfârşitul sec. al XIX-lea

Acest joagăr este descendentul „morilor de scânduri” menţionate în documentele medievale pe domeniile feudale şi atestate ceva mai târziu şi în zonele cu ţărani liberi. Arie puternic împădurită, Transilvania dispunea din belşug de lemn de diferite esenţe, exploatat intens, prin asemenea mijloace mecanice, adecvate producţiei de marfă, abia după accelerarea dezvoltării mediului citadin. În ambianţa ţărănească, în schimb, ferăstrăul vertical manual, cu ramă, mânuit de două persoane, a fost folosit până în perioada interbelică, pentru obţinerea scândurilor şi a lemnului fasonat destinat satisfacerii necesităţilor proprii.

Asemenea „morilor de scânduri” medievale, joagărul de la Botiza este realizat în întregime din lemn, exceptând lama ferăstrăului, axul ferecat al roţii hidraulice şi braţul de fier cotit, care transmite mişcarea de la roata învârtită de apă la braţul de lemn ce ridică şi coboară ferăstrăul, detaşând scândurile din corpul buşteanului sau fasonându-l, daca se dorea transformarea lui in grindă. Roata învârtită de apă are forma unui sul cu cupe înguste dar lungi, lovite de un şuvoi dirijat de la înălţime mare. Rotirea sulului pune în mişcare nu numai ferăstrăul, ci şi un dispozitiv ce mişcă buşteanul, în acelaşi timp, pe role, spre lama în mişcare. În anul 1963, când a fost achiziţionat, joagărul era încă în uz.

Moară - Josenii Bârgăului, jud. Bistriţa-Năsăud, 1819

Această instalaţie hidraulică reprezintă în muzeu tipul de moară cu admisie inferioară, la care roata care acţionează mecanismul de măcinare are pene şi este pusă în mişcare de curentul apei, care loveşte, în trecere, penele. Asemenea mori erau construite, de obicei, pe râurile cu debit considerabil şi nu aveau nevoie de iazuri de acumulare. Fruntarul morii, care poartă şi inscripţia ce o datează, este bogat decorat, amintind stilistic (acant, volute) sculptura bisericească.

Moară – Bouţari, jud. Caraş-Severin, mijlocul sec. XIX-lea

Moara cu roată orizontală (ciutură) din satul Bouţari, judeţul Caraş-Severin, ilustrează în muzeu cel mai vechi tip de moară de apă cunoscut, care a precedat în Europa morile de apă cu roată verticală, dar a dispărut în timp, rezistând până azi doar în câteva zone (Scandinavia, Spania, Balcani, Caucaz) printre care se numără şi România. În Transilvania se întâlnesc asemenea mori doar în arealul Ţara Haţegului-Banatul de munte, dar în Muntenia au fost prezente din Vrancea până la Dunăre.

Moara din Bouţari, databilă la mijlocul secolului al XIX-lea, funcţionează ca o râşniţa mai mare, pusă în mişcare de apă, motiv pentru care este denumită în  Banat chiar aşa, nefolosindu-se pentru ea termenul moară. Şuvoiul de apă, orientat pe un scoc îngust, loveşte paletele în formă de lingură ale roţii de lemn orizontale, rotind-o odată cu fusul vertical şi piatra alergătoare (care macină boabele), cu care formează un corp comun.
Asemenea mori aveau atât avantajul valorificării forţei unor pâraie cu debit redus, cât şi dezavantajul unei capacităţi scăzute de măcinare. De aceea, ele erau deseori în proprietatea şi folosinţa unui singur neam, familiile aparţinătoare împărţindu-şi riguros între ele drepturile de măcinare. Este motivul pentru care existau multe asemenea mori într-un sat, înşirate  relativ dens în lungul aceluiaşi curs de apă. Documentele menţionează însă, frecvent, şi mori mai eficiente, cu 3-4 sau chiar cu 4-8 roţi (ciuturi), asemenea exemplare putând fi întâlnite încă, rar,  pe teren.

Piuă cu ciocane şi vâltoare – Zagra, jud. Bistriţa-Năsăud, a doua jumătate a sec. al XIX-lea

Deţinând multe oi, zăgrenii vindeau pănură, pe la anul 1750, la peste 10 mile distanţă de casă şi piuau, de asemenea, ţesăturile ţăranilor dintr-un mare număr de sate. În anul  1795 au fost atestate aici 10 perechi de pive, iar în 1933 erau înşirate pe Valea Zăgrii 40 de perechi. Piua are ciocane cu bătaie aproape verticală  şi este însoţită de o vâltoare, în care se obţineau ţesături de lână mai puţin dense.

Piuă cu ciocane – Budureasa, jud. Bihor, a doua jumătate a sec. al XIX-lea

Piua de bătut sumane din satul Budureasa, judeţul Bihor se deosebeşte de piua Gladna, în principal, prin faptul că maiurile oblice  au fost înlocuite cu ciocane mici şi mai rapide, cu bătaie aproape orizontală, care scurtau timpul de piuare. Cele peste 30 de pive atestate, pe la 1900, în satul Budureasa  acopereau necesităţile satelor din vecinătate şi ale celor situate în câmpie, între Oradea şi Arad.

Piuă cu maiuri - Gladna Română, jud. Timiş, a doua jumătate a sec. al XIX-lea

Piua este o instalaţie ţărănească care servea la îndesirea ţesăturilor ţărăneşti de lână, prin batere îndelungată, sub apă. Ţesătura de lână pentru hainele de iarnă (pănura), pentru acoperitoarele de pat (ţoale, cergi) sau pentru obiele avea textură  rară imediat după ţesut dar, prin batere sub apă, devenea densă, groasă şi păroasă, rezistentă şi călduroasă. Pivele nu puteau fi construite oriunde, ci doar în zonele de munte şi deal, în care pâraiele aveau albii pietroase şi apă curată, lipsită de nămol. În satele din aceste zone, cum era şi Gladna Română, localnicii construiau mai multe asemenea instalaţii, care acopereau necesităţile a zeci de sate dinspre câmpie, cu pâraie leneşe şi mâloase. Unii ţărani îşi transportau personal ţesăturile la piuă, dar şi piuarii se deplasau zeci de kilometri distanţă, prin sate, cu căruţele, primind pe încredere ţesăturile, marcate în prealabil de proprietari, transportându-le la pive, piuându-le şi returnându-le apoi proprietarilor, contra plată.

Mecanismul pivei este realizat în întregime din lemn. Sulul roţii,  puse în mişcare de apă, conţine nişte pene care ridică şi lasă să cadă, în mod repetat, nişte maiuri oblice, masive, peste ţesătura depusă în locaşuri scobite într-o grindă de mari dimensiuni. În timpul baterii ţesăturii, timp de 5-24 de ore, în funcţie de grosimea acesteia, se turna peste ea fie doar apă rece (care mărea durata baterii, dar sporea calitatea produsului), fie apă încălzită în căldarea aşezată în colţul construcţiei. Până la final, ţesătura pierdea circa o treime din lăţimea iniţială şi o cincime din lungime.

Piuă de ulei - Almaşul Mare, jud. Hunedoara, sfârşitul sec. al XVIII-lea

Instalaţia exemplifică primul stadiu al utilizării roţii de piatră pentru zdrobit seminţele: cel în care roata era împinsă manual, dar într-un valău de lemn semicircular, nu circular. În acest valău se zdrobeau nu numai seminţe oleaginoase, ci şi fructele pentru obţinerea cidrului sau oţetului. Şura poligonală care adăposteşte instalaţia este arhaică, la fel presa, care este  bazată pe presarea săculeţului prin baterea de pene din lemn.

Piuă de ulei - Boşorod, jud. Hunedoara, sfârşitul sec. al XIX-lea

Instalaţia funcţiona după acelaşi principiu cu  piua de la Herepia, ilustrând însă un stadiu tehnic anterior: cel în care roata de piatră era acţionată manual, prin împingere circulară. Tehnologia obţinerii uleiului era aceeaşi, dar tipul de presă era diferit, reproducând un model industrial: săculeţul  cu pastă era strâns cu ajutorul unui şurub de fier, orizontal, pus în mişcare de o roată cu mânere, învârtită manual.

Piuă de ulei - Herepia, jud. Hunedoara, sfârşitul sec. al XIX-lea

Instalaţia a fost folosită la obţinerea uleiului. Seminţele oleaginoase, uscate (în special de bostan), erau aşezate în valăul circular, de lemn, din şură şi erau zdrobite de  o roată de piatră pusă în mişcare de un cal. Seminţele zdrobite erau cernute, pentru a fi separate cojile, după care făina rezultată era prăjită în încăperea alăturată, iar uleiul  scurs era colectat. Pasta rămasă era adunată într-un săculeţ din pănură, stors în presă, pentru a elibera restul de ulei.

Piuă de ulei - Boşorod, jud. Hunedoara, sfârşitul sec. al XIX-lea Instalaţia funcţiona după acelaşi principiu cu  piua de la Herepia, ilustrând însă un stadiu tehnic anterior: cel în care roata de piatră era acţionată manual, prin împingere circulară. Tehnologia obţinerii uleiului era aceeaşi, dar tipul de presă era diferit, reproducând un model industrial: săculeţul  cu pastă era strâns cu ajutorul unui şurub de fier, orizontal, pus în mişcare de o roată cu mânere, învârtită manual.

Piuă de ulei - Prundu-Bârgăului, jud. Bistriţa-Năsăud, mijlocul sec.al XIX-lea

Cele două roţi,  învârtite tot manual, pun în mişcare săgeţile de zdrobire prin intermediul unui ax cu pene, iar pasta prăjită era stoarsă într-o presă simplă, cu pene verticale, bătute manual, cu un mai de lemn.

Piuă de ulei – Sartăş, jud. Alba, mijlocul secolului al XIX-lea

Piua de ulei din satul Sartăş ilustrează trecerea de la acţionarea manuală a maiurilor de zdrobire la acţionarea lor cu ajutorul forţei apei. Sulul cu pene (axul cu came), pus în mişcare de o roată de apă cu cupe, cu admisie superioară, ridică şi lasă să cadă în oalele de zdrobire a seminţelor patru săgeţi de lemn. După înlăturarea cojilor prin cernere, miezul era prăjit pe plita cuptorului alăturat, uleiul scurs era colectat, iar pasta uleioasă rămasă era presată într-un teasc cu şurub de lemn identic ca principiu de funcţionare cu presele de struguri deja prezentate.

Poartă de cimitir – Lita, jud. Cluj, 1709

Poarta, datată printr-o inscripţie cu litere chirilice în anul 1709, se remarcă printr-o structură complexă, doi stâlpi profilaţi artistic alcătuind împreună cu portiţa propriu-zisă un mic adăpost acoperit.
Usciorii portiţei şi arcada semicirculară care îi uneşte conţin un decor sculptat, spectaculos. O funie în relief urmează linia celor trei elemente constructive menţionate, fiind însoţită spre interior de o friză de motive geometrice, iar spre exterior de un decor asimetric: un lanţ de semicercuri în relief la stânga, iar la dreapta un motiv vegetal baroc, încununat cu o cruce, surmontat de motive geometrice dispuse compact şi de o rozetă.

Cuiele de lemn masive, profilate, care fixează elementele arcadei în cadrul portiţei, dau monumentalitate ansamblului. Inscripţiile cu litere chirilice sunt plasate sub acoperiş, flancând arcada. Portiţa a fost supusă însă, din păcate, unei reparaţii încă înainte de transferarea piesei în muzeu, ocazie cu care au fost scurtaţi usciorii, fiind sacrificate parţial rozetele multiple din partea lor inferioară şi o inscripţie centrală din partea superioară.

Uşa portiţei, mai nouă, este ferecată cu cuie de fier masive, modelate manual, în manieră tradiţională. Acoperişul este din şindrilă, iar gardul ce delimitează cimitirul reconstituit reproduce un model local. În incinta delimitată de portiţă, gard şi biserică sunt expuse semne de mormânt din diverse zone ale Transilvaniei.

Poartă – Abrud, jud. Alba,  1793

Poarta înaltă din Abrud, datată cu inscripţie în anul 1793 a fost amplasată în sectorul meşteşugurilor care folosesc lemnul ca materie primă tocmai pentru a ilustra nivelul artistic ridicat atins în acest domeniu. Dat fiind prestigiul social al porţilor înalte în spaţiul transilvănean şi starea materială peste medie a comanditarilor, s-a produs o adevărată specializare în acest domeniu, demonstrată şi de repertoriul ornamental al acestei porţi, care include atât motive geometrice  tradiţionale, cât şi motive fitomorfe şi figurative, provenite din repertoriul cult.

Presă de struguri - Moşna, jud. Sibiu, 1841

Piesa ilustrează în muzeu o întreagă  categorie de instalaţii de profil din zona viticolă săsească din sudul Transilvaniei. Datată în anul 1841, monumentală, această presă aparţine tipului cu grindă şi şurub de lemn, răspândit în secolul al XIX-lea la toate etniile din Transilvania. Capătul bifurcat al grinzii masive era ridicat prin rotirea şurubului de lemn şi – după încărcarea cu struguri a coşului de sub grindă - era coborât, rotindu-se invers şurubul, până ce grinda presa, prin intermediul unor butuci, conţinutul coşului. Coborârea în etape a grinzii permitea presarea treptată a strugurilor, facilitându-se obţinerea mai multor calităţi de vin, prin evitarea eliberării masive, de la început, a sucului din cotoare, care are efect nociv asupra gustului produsului final.

Presă de struguri - Oraşul Nou, jud. Satu Mare, mijlocul sec. al XIX-lea

Piesa este identică tipologic cu instalaţia de la Moşna şi a aparţinut unei familii de viticultori maghiari.

Presă – Poşaga, jud. Alba, mijlocul sec. al XIX-lea

Presa cu berbeci din satul Poşaga, databilă la jumătatea secolului al XIX-lea, funcţiona în localitatea de origine alături de o piuă cu săgeţi şi roată de apă, distrusă în timp. Principiul de funcţionare este asemănător cu cel al presei de ulei din satul Almaş (bătute, penele orizontale presează, prin intermediul unui butuc, săculeţul cu pastă), cu deosebirea că berbecii sunt balansaţi în plan vertical, nu orizontal.

Rotărie - Ieud, jud. Maramureş, sfârşitul sec. al XIX-lea

Atelierul de rotar este adăpostit în demisolul de piatră al unei construcţii a cărei parte superioară, realizată din lemn, servea drept cămară pentru depozitarea cerealelor. Atelierul conţine întregul set de unelte specifice şi elemente ale unor piese în curs de confecţionare. Aspectul cămării propriu-zise, executată cu acurateţe şi grijă pentru detaliile decorative, ilustrează priceperea dulgherilor din zonă.

Şteamp aurifer - Bucium, jud. Alba, a doua jumătate a sec.al XIX-lea

Şteampul a fost construit în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi a funcţionat până la naţionalizare, după al doilea război mondial, zdrobindu-se în el minereul, în vederea separării ulterioare a aurului. În Ţara Abrudului, zonă auriferă din  Munţii Apuseni ce include şi satul Bucium, aurul a fost exploatat în epoca romană, în cea medievală şi în cea modernă, atât prin spălarea aluviunilor, cât şi prin extragerea şi zdrobirea minereului. În perioada modernă, alături de instalaţiile industriale de măcinat minereul au fost tolerate de către autorităţi, în Bucium şi în satele învecinate, circa 500 de instalaţii ţărăneşti, care se remarcau prin simplitate şi prin minima utilizare a fierului.

Săgeţile şteampului, verticale, din lemn, cu capetele inferioare din cremene, erau ridicate succesiv de penele sulului de lemn, rotit de roata de apă, şi erau lăsate apoi să cadă peste minereul din valăul de lemn, zdrobindu-l. Apa, care spăla permanent minereul pisat, antrena o mică parte din măcinişul aurifer în bazinul construit din bârne în spatele şteampului, de unde era, ulterior, recuperat. Măcinişul din valău era râşnit apoi şi agitat, manual, în apa dintr-un vas de lemn cu formă specială, numit şaitroc, în care aurul era separat de steril.  Măcinişul din bazinul de grinzi, mai sărac în aur, era aşezat pe hurcă, o scândură oblică, pe care se fixa o pănură păroasă ce reţinea firicelele de aur când se turna apă peste măciniş. Pănura se clătea apoi într-un recipient cu apă, pentru a se colecta aurul.

Şură poligonală – Bucium Poieni, jud. Alba, sfârşitul sec. al XIX-lea

Şura poligonală din satul Bucium Poieni ilustrează nivelul de prelucrare a lemnului, atins de meşterii tradiţionali, reprezintând în muzeu o categorie de construcţii prezentă în trecut în majoritatea satelor româneşti din  Munţii Apuseni. Ea se deosebea esenţial de construcţiile gospodăreşti rectangulare, generale în Transilvania tradiţională, nu numai prin forma sa poligonală, ci şi prin anumite tehnici de construcţie, identificate doar aici, cum ar fi  - pe Platoul Gheţari, de exemplu - folosirea la acoperişuri a căpriorilor curbi (coarne cârne) şi a straturilor succesive de cetină şi aşchii rămase în urma confecţionării de către moţi a vaselor de lemn.

Destinată uneori depozitării şi treierării păioaselor cu îmblăciul, alteori depozitării fânului şi locuirii sezoniere sau depozitării furajelor şi adăpostirii animalelor, această construcţie polifuncţională se regăsea atât în cadrul gospodăriilor din sate, cât şi în hotarul acestora. Şura putea să aibă un capăt poligonal şi unul rectangular, ca exemplarul din Bucium, sau putea fi hexagonală sau octogonală (Platoul Gheţari). Spaţiul poligonal era destinat de obicei treieratului, datorită facilităţilor de depozitare şi treierare manuală, motiv pentru care el nici nu avea tavan, pentru a nu împiedica mânuirea îmblăciului. Spaţiul rectangular putea fi folosit,  în funcţie de dimensiuni, ca adăpost uman sezonier, drept cămară sau grajd pentru animale. În cazul şurii din Bucium, inclusă într-o gospodărie din cadrul aşezării, spaţiul poligonal a fost folosit pentru treierat păioasele, iar cel rectangular – drept.

Troiţă – Lupşa, jud. Alba, sfârşitul sec. al XIX-lea

În satul românesc, troiţele - cu funcţie  sacră şi protectoare - sunt plasate în punctele-cheie (răspântii, intrări în sat, cimitir) ale aşezării. Exemplarul din localitatea Lupşa a fost amplasat lângă biserică şi este reprezentativ, prin structură, pentru zona ortodoxă a Mocănimii (Valea Arieşului). Cele trei acoperişuri succesive, surmontate de cruce, sunt fixate pe un stâlp de lemn, prins într-o piatră de moară. O masă de pomană, din piatră, însoţeşte troiţa.