În accepţiunea contemporană curentă, Transilvania cuprinde atât spaţiul intracarpatic al Transilvaniei medievale, cât şi Maramureşul, Crişana şi Banatul, ţinuturi împreună cu care a alcătuit şi alcătuieşte, sub aspectul culturii rurale,  o arie relativ unitară. Dimensiunea interculturală defineşte fundamental această arie, în care elemente culturale mediteraneene, est-europene şi vest-europene au coexistat, parte amalgamate în creuzetul unei existenţe cotidiene comune, parte delimitate conştient, printr-un demers identitar ţintit. Sistemul social-economic rigid, care a menţinut structurile feudale, în mediul rural, până la jumătatea secolului al XIX-lea, a generat în Transilvania un puternic clivaj între mediul orăşenesc, conectat în bună măsură la valorile citadine central şi vest-europene, şi mediul sătesc, menţinut într-o relativă autarhie, ce a favorizat conservarea, până târziu, a unor tehnici şi mentalităţi arhaice.

Actuala expoziţie permanentă, intitulată „Cultura populară din Transilvania – sec. XVIII–XX”, vernisată în anul 2006, încearcă să reconstituie, prin exponate, acest univers rural, caracterizat prin organicitate, evidenţiind complexitatea sa nebănuită şi coerenţa funcţională a componentelor sale.

Expoziţia abordează – în maniera devenită clasică în muzeografia etnografică  – principalele domenii ale culturii materiale şi spirituale din Transilvania rurală, ilustrate prin exponate reprezentative, selectate din cele peste 40.000 de artefacte existente în colecţiile instituţiei noastre.

Expoziţia debutează cu reprezentarea ocupaţiilor tradiţionale, începând cu cele arhaice (culesul din natură, vânătoarea, pescuitul, albinăritul) şi continuând cu cele principale (cultivarea pământului şi creşterea animalelor).

Pieselor simple, dar extrem de ingenioase, caracteristice ocupaţiilor din prima categorie (improvizaţii din scoarţă de copac, din trunchiuri scorburoase, din coarne de animale, din nuiele împletite etc.) le urmează uneltele diversificate, cu grad de complexitate superior, utilizate în activităţile agricole şi pastorale şi expuse în ordinea dictată de desfăşurarea proceselor tehnologice specifice. Fotografiile de arhivă jalonează aceste procese şi contribuie la reconstituirea atmosferei caracteristice satului tradiţional. Întregul ansamblu de obiecte şi imagini ilustrează profilul ocupaţional mixt al ţărănimii transilvănene, esenţial în cadrul unei economii de subzistenţă.

Sectorul meşteşugurilor tradiţionale este organizat în funcţie de materia primă supusă prelucrării (lemn, lut, metale, blană, piele, lână, plante textile) şi conţine atât piese realizate de meşterii ţărani, cât şi – acolo unde este cazul – piese realizate în cadrul breslelor, evidenţiindu-se astfel faptul că meşterii din prima categorie utilizează unelte şi tehnici simple şi apropiate de natură, pe când breslaşii dezvoltă aceste tehnici, întemeind pe vechea bază o tradiţie productivă proprie, evoluată.

O atenţie specială s-a acordat în cadrul acestui sector meşteşugului prelucrării în gospodărie a fibrelor textile şi a lânii, meşteşug atât de dezvoltat în satele transilvănene, încât a fost ridicat la nivelul unei veritabile industrii casnice textile. În acest sector sunt expuse unelte necesare prelucrării fibrelor: unelte pentru prelucrarea materiei prime, unelte necesare pregătirii firului pentru țesut, unelte care ilustrează tehnici arhaice de utilizare a fibrelor, furci de diverse tipuri. 

În sectorul care ilustrează alimentaţia tradiţională este prezentat inventarul casnic utilizat pentru gătit - la vatra liberă - în casele ţărăneşti transilvănene de la sfârşitul secolului al XIX-lea și tipare folosite pentru a face turtă dulce și câteva exemplare de turtă dulce.  Pe lângă diversele produse agricole și meșteșugărești, necesare vieții de zi cu zi, în târguri se comercializau și produse alimentare realizate de meșteri specializați. Turta dulce era produsul nelipsit al târgului. Tiparele expuse datează din secolul al XIX-lea, unele dintre ele păstrând inițialele (F.F.) sau numele (LUKAS SCHUCH) autorului. Modulul expozițional este completat de lucrări contemporane ale turtarului Dénesi Ildikó. 

Existenţa seculară a unor anumite conjuncturi social-economice şi culturale zonale a creat în Transilvania, treptat, zone etnografice cu personalitate distinctă, ale căror mărci identitare au fost evidenţiate prin aspectul aparte al costumului popular local. Deşi aveau o structură de bază unitară, costumele zonale aparţinând aceleiaşi etnii conţineau trăsături particulare, care le diferenţiau exact în măsura în care puteau deveni suport identitar pentru comunităţi care îşi cultivau personalitatea distinctă. În cazul unor etnii diferite, care au coexistat timp de secole într-un teritoriu anume, tendinţa de a se defini prin diferenţiere a fost mai puternică şi s-a manifestat prin sublinierea elementelor specifice din structura costumului, cărora li se atribuia o energie identitară deosebită. Costumele ţărăneşti expuse datează de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi sunt reprezentative pentru Ţara Făgăraşului, Mărginimea Sibiului, Secuime, Oaş, Maramureş, Năsăud, zona saşilor bistriţeni, Mocănimea Arieşului, Călata, pentru zonele Beiuş şi Ineu, Cărbunari şi Pădureni. Podoabele expuse în vitrine provin din Bihor, Oaş, din zonele Meseş şi Târnave, din zona săsească bistriţeană şi sibiană, din Pădureni, Ţara Haţegului şi Banat, din zonele Călata, Odorhei şi Trascău, din zona Bran.